Îl mai țineți minte pe George, personajul ăla din Seinfeld, odiosul simpatic? Îmi aduc aminte din cînd în cînd de un episod în care George povestește cum nu i-a venit la momentul potrivit replica ucigașă cu care să-și sfarme intelectual oponentul într-o conversație oarecare. Omului îi venea replica potrivită muuult timp după ce discuția se încheiase. Iar handicapul ăsta îi măcina apoi creierii multă vreme după întîmplare.

Așa și eu. N-aș putea să fac o conversație strălucitoare, oricîte lucruri aș avea (poate) de spus, din cauza unui handicap major care mă face să-mi vină să rîd de ceea ce spun în momentul în care spun ce spun. Sau să mă gîndesc prea mult la ce spun. Cred c-aș fi fost un monument de insipiditate prin saloanele de secol XIX sau XX devreme, cînd diverși intelectuali discutau subțire despre curentele vremii sau despre ultima haină îmbrăcată de George Sand. Așa cum sînt mai degrabă mută în preajma celor pe care-i cunosc prea puțin. Nonșalanța și ușurința cu care ceilalți par să răpăie replici, să spună bancuri, să fie haioși și interesanți în același timp, mă lasă în adîncă uimire și invidie. N-am fost niciodată cel pe care l vedeți la petreceri, în buricul mulțimii de oameni, povestind despre nunta plină de personaje colorate a unei cunoștințe din Fieni. Fiecare frază care îi iese pe gură primește un cor de hăhăieli. E suficient să spună doar „Fieni“ și te ia chicoteala. Mă amuz și eu de pe margine, omul chiar are talent, și mă gîndesc că n-aș putea performa așa nici după multe pahare dezinhibante de vin.

Fac parte probabil din categoria celor care se duc deja morți și paralizați la orice fel de negociere. Poate să fie o măruntă discuție la piață în fața unui morman de gogoșari, o uluială mută în fața unei florărese care vrea prețul unei perechi de pantofi modești pe trei trandafiri roșii sau o negociere de care poate că depinde prezentul sau viitorul lor profesional.

Ei sînt oamenii-mimoze. În sensul literal al cuvîntului. Ridici un pic tonul și se înghioacă în ei, ca melcii. Timiditatea înfiorătoare care-i marchează e paralizantă în multe momente sociale cărora trebuie să le facă față ca niște oameni maturi ce se află, nu ca un licean născut îmbujorat de angoase.

Cînd oamenii ăștia nu leșină literalmente și nu trebuie să-i aduni pe făraș, să-i pui deoparte și să-i lași să se recompună în liniște, se întîmplă niște ciudate fenomene inverse. Există performeri excepționali care ascund sub coajă timizi irecuperabili. Puși în fața unor situații ieșite din comun, pot face lucruri ieșite din comun. E un soi de transă a timidului care îl aruncă în spectrul celălalt, un bipolar dement, un Jekyll și un Hyde, aici și acolo, sus pe podium în lumina reflectoarelor și încovrigat acasă, sub plapumă.

Am avut momente cînd am ieșit din această timiditate pentru că m-a forțat munca de radio. Trebuia să mă întorc în redacție cu un reportaj. Așa că, mări, se scula în mine o apucată cu ochi sticloși care trebuia să-și facă treaba. Am bătut la ușile necunoscuților din blocuri cu bulină imediat după un cutremur care a zguduit Bucureștiul pe la începutul anilor 2000 (nu mai știu exact cînd), am cerut cu inima deschisă unui țigan care strîngea fier vechi să mă ia în căruța lui trasă de un biet cal costeliv, am mîncat în groapa Glina cu femeile care separau cutii de conserve din gunoaie mirositoare, am intrat în case de oameni și în birouri de politicieni, l-am pocnit din greșeală cu microfonul în gură pe actualul șef al Senatului din prea mult zel și pentru că eram cea mai măruntă și mai agitată persoană din grupul de jurnaliști care-l înconjurase.

Odată reintrată în normalitatea interioară, toate acele persoane care au spus și au făcut diverse lucruri în numele meu se repliau umbră pe umbră, ca figurinele tăiate din hîrtie care se țin de mînă. La loc, în sertar. Noi, timizii, am putea fi orice. Dar, mai ales, am putea fi publicul perfect, am putea fi trolii anonimi din spatele tastelor, am putea fi cei care se uită două ore la un cursor care clipește pe foaia goală pînă strîngem curaj să scriem primul cuvînt.