O amintire din copilărie o să-mi rămînă probabil în memorie pînă la moarte. Va rezista cu siguranță în fața tuturor celorlalte, o să stea dreaptă și strălucitoare și în fața unui foarte posibil Alzheimer, o să stea acolo, în mijlocul minții mele făcute cenușă, ca un mic diamant al rușinii.

Eram cu părinții într-un mic sat dobrogean în toiul unei veri uscate. Dobrogea și micile ei sate de tătari – acum aproape total depopulate sau viețuind încă într-o langoare a unei sărăcii lucii – înseamnă case joase, garduri de piatră pusă peste piatră, praf, salcîmi însetați și al dracului de rezistenți, un cer ars, supraexpus și măgari cu o cruce neagră între omoplați.

Mă aflu într-o cotigă trasă de animalul ăsta biblic pe care l-am văzut deseori companion singuratic pe lîngă niște oi, mîncînd cu gura lui catifelată cei mai nasoli ciulini violeți pe care-i naște pămîntul și, în general, stînd pe lîngă ceva.

Mă aflu în cotiga trasă de un măgar. Nu mai știu exact cum am ajuns acolo, cel mai probabil fascinația și dragostea mea fabuloasă și nesmintită pentru orice animal m-or fi făcut să mă cer urcată acolo, pe bancheta îngustă – o scîndură lustruită de atîtea șezuturi. Lîngă mine e una din babele din sat, stăpîna măgarului și a cotigii. Ține niște frîie de piele… piele să fi fost? Nu mai știu. Femeia plesnește de fericire și mă ia pe după umeri în călătoria vieții mele. Îmi dă o parte din hățurile alea într-o mînă și un ditamai ciomagul în alta. „Mînă!“, zice într-o tătară mai lăbărțată decît îmi aminteam de acasă. Măgarul se pornește la drum, dar stăpîna lui, încîntată de musafirul din cotigă și încîntată de încîntarea mea, vrea să-mi arate mai mult. „Dă i“, zice, și-mi ia mîna cu tot cu ciomag și-l plesnește pe animal peste șale. Măgarul o ia la trap mărunt, ne zgîlțîim în nori de praf alburiu, prin șleauri uscate și peste pietre, inima mea bate tare, un soi de bucurie bezmetică mă cuprinde, „mînă“, zice, „dă-i“, zice, iar eu încep să dau cu sete în măgar.

Dau, iar spatele și șalele bietului animal sună ca o tobă înfundată, dau, iar din spinarea lui se ridică praful la fiecare lovitură. Aleargă într-un trap mărunt, eu văd drumul și o parte din cerul ăla indiferent fix printre urechile lui lungi, mătăsoase și cuminți. „Dă-i“, zice, iar eu dau ca bezmetica, în transă, cu toată cruzimea și puterea aia de copil.

Cînd totul se termină, mă dau jos curent viu. Sinapsele mele scot scîntei, îmi tremură mîinile și picioarele, și probabil că rînjesc ca un om nebun. Atunci tata, care rămăsese în urmă neputincios, m-a luat deoparte și m-a întrebat: „Ce ai făcut? Cum ai putut să-l lovești așa?“ Și atunci am căzut într-o vale a rușinii. Tot ce făcusem era fundamental opus alcătuirii mele. O alcătuire făcută atunci din niște mîini și picioare subțirele, înnegrite de soare, pline de julituri în diverse stadii de vindecare. O alcătuire făcută din niște sensibilități din cauza cărora aveam probleme la școală. Un copil caraghios, în stare să plîngă doar dacă se gîndea că-și iubește părinții și care își dorea cu ardoare să țină un cal în grădina din fața blocului din Berceni.

E o linie extrem de fină între grotesc și normalitate. Iar linia asta fină se trece pe nesimțitelea mai ales sub presiunea celorlalți. A masei. Sub presiunea unor reguli, pentru că așa se face și așa trebuie făcut. Sub presiunea slugărniciei inconștiente. E normal să lovești animalul la mers, că așa se face. E normal să pui copii să facă tumbe pe asfaltul gol, că place lumii. N-am văzut în ultima vreme nimic mai grotesc ca defilarea aia nord-coreeană făcută la Pitești. Ca într un film moldovenesc cu umorul lui aparte. Mai mult decît fetița aia care stătea în cap direct pe asfalt, a fost anunțul de o veselie tîmpă că urmează la defilare copii de la nu știu ce stabiliment de persoane cu handicap. Coloana dizabilităților o deschidea cineva într-un cărucior cu rotile. Privești prostit cu mîna la gură. Și te gîndești că habar n-ai ce minune ține țara asta încă în echilibru fragil și pe aproape de linia care desparte fin nebunia de normalitate. Eu, ciomăgara de măgari, înțeleg asta tare bine. 

Selma Iusuf este jurnalistă, re­dac­tor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.