Cînd călătorești prin lume, mai ales pe cont propriu, devii un soi de cetățean global. Care se supune altor reguli decît cele strîmte, particulare, ale locului din care provii. Acestea sînt înlocuite, măcar temporar, cu unele mai largi, mai complexe, mai maleabile. Cînd ai de schimbat vreo două avioane, te transformi, mai întîi, într-un „locuitor“ al aeroporturilor. Lumea de trecere e, pentru scurt timp, lumea ta. Te integrezi, vrînd-nevrînd, în hoarda de globe-trotteri care se agită frenetic de colo pînă colo, încercînd să-și umple timpul cu ceva. Sau străduindu-se să transforme un timp de așteptare în timpul în sine, timpul „principal“. În atari condiții, ce fel de cafea îți comanzi de la Starbucks-ul (sau alte variațiuni pe aceeași temă) de acolo devine esențial. Sau ce produse alegi din duty-free. Ori ce cauți pe Internet, sau ce citești în revistele comerciale pe care le nimerești. Oricînd rămîn, însă, interesante, pe lîngă toată pleava asta, două lucruri pe care le poți face: să te uiți la oamenii din jur, de care nu te poți plictisi niciodată, și să sapi înăuntrul tău, tot mai adînc și la fel de fascinant (deși uneori periculos).

Drumul meu spre Malta trecea prin Frankfurt. Conexiunea din Frankfurt era foarte scurtă, iar aeroportul incredibil de uriaș. Mi s-a părut precum cursele cu obstacole din basme: ca să ajungi la zborul următor, în 30 de minute, nu străbăteai mări și țări, dar trebuia să iei autobuzul, să treci de coada la verificarea pașapoartelor, să mergi pe trei benzi de semialergare, să iei liftul, să mai înaintezi pe încă vreo trei benzi și să aștepți încă un lift. Care nu mai venea, așa că alternativa era să alergi pe scări în sus patru etaje.

Odată ajunsă la mult dorita poartă, în fața mea se așternea o coadă de domni și doamne de vîrsta a treia, respectabili și în formă fizică excelentă: doamnele înalte și musculoase, cu părul drept și grizonant (doar unele mai plinuțe), iar domnii, nu se știe de ce, majoritatea cu barbă. Se pare că Malta e o destinație cunoscută pentru asemenea cupluri, în special prin februarie-martie, cînd acolo sînt 15-20 de grade. M-am așezat și eu la coada uriașă. În scurt timp, iată-mă și în Malta. Aeroportul era la La Valetta, dar, cînd am pornit-o într-acolo, mi s-a zis că nu contează orașul, Malta e mică… A fost una dintre puținele dăți cînd am fost așteptată cu cartonul pe care era scris numele conferinței la care mă duceam. Da, deși, în principiu, nu-mi plac conferințele, cea la care am mers acum era ceva special (dar despre asta, altădată). Șoferul, care arăta, cu mașina lui cu tot, ca-n filmele de acțiune, m-a dus (conducînd în dulcele stil britanic, pe dreapta) în locul unde se desfășura conferința: unul de retragere și meditație, la propriu. În care la parter și la etajul întîi erau camere, sală de mese și săli de conferințe. Iar la etaj, o mî-năstire iezuită. Camerele aveau aparența unora de hotel, dar, de fapt, erau mai curînd ca niște chilii: un pat, un dulap, o masă, o baie (cu apă caldă, slavă Domnului). Dar fără încălzire centrală. Fără televizor, radio, filtru, ceainic și alte dispozitive moderne cu iz diavolesc. Dar, în schimb, cu două ferestre imense, pe care puteai vedea un palmier, niște flori portocalii și un cer formidabil. Dacă ieșeai cu totul, dădeai și de două pisici bine dezvoltate, niscaiva pești roșii și o țestoasă. Precum și de o priveliște ce se deschidea spre o vale paradiziacă și spre niște drumuri ce păreau misterioase.

S-a nimerit să rămîn în respectivul stabiliment și după ce toți ceilalți participanți la conferință au plecat. I-am întrebat pe cei din staff-ul administrativ dacă mai rămîne acolo și altcineva în afară de mine. Mi-au zis că nu, cu excepția iezuiților care se aflau la etajul lor, în mînăstirea lor. Mi s-a spus că, dacă e ceva, pot să-i caut, ba chiar pot să le cer consiliere spirituală. Am asistat la momentul în care cei veniți la o altă conferință au plecat, unul cîte unul, odată cu lăsarea întunericului. Ușa de la intrare s-a închis, iremediabil (oricum, după ora 19 nu se mai putea intra decît cu un cod, iar după ora 23 nu se mai putea intra deloc). Am rămas, credeam eu, singură pe două etaje. Doar împreună cu cele trei automate de la parter, pe care nu am ezitat să le folosesc, deși, de fapt, nici unul dintre produsele lor nu mi-era de folos: unul de cafea, altul de sucuri și cel de-al treilea de dulciuri și snacks-uri, care mai de care mai nesănătoase. Mă simțeam ca-ntr-unul din serialele mele preferate (la fel de junk food și el, pînă la urmă), Supernatural (Eric Kipke, 2005-), în care cei doi eroi (Jared Padalecki, Jensen Ackles), în căutare de fantome și alte spirite, mai „consumau“ din cînd în cînd de pe la automatele motelurilor la care se nimereau.

În noapte, spre dimineață, am auzit, în același spirit, vreo două bufnituri. Desigur, m-am gîndit la chestiuni paranormale. Pentru ca a doua zi, la prînz, să constat că, de fapt, mai fusese încă o persoană (ființă umană) în același stabiliment cu mine, la etajul întîi (dar despre asta în numărul viitor).

Foto: wikimedia commons