În căutarea unui loc de citit în Paris care să aibă o istorie şi o poveste, am vrut să merg la o ţintă sigură: librăria Shakespeare & Co. Ştiam despre ea din România. Aici avea o oareşce faimă prin faptul că proprietarii ei sînt dispuşi să-i găzduiască pe gratis pe acei scriitori mai mult sau mai puţin anonimi din lumea întreagă care nu au bani, însă îşi doresc să scrie la Paris, în speranţa că oraşul le va dărui măcar o părticică din suflul său creator. Aşadar, îmi închipuiam la modul idilic cum seara, după ce uşile librăriei se închid şi se trag obloanele, cîteva paturi sînt întinse printre rafturile cu cărţi, pe ele stau scriitorii într-o rînă, împart cîte o sticlă cu vin, tot din partea casei şi tot pentru a le asigura inspiraţia atît de necesară, povestesc pînă tîrziu în noapte despre noile lor romane şi despre necazurile vieţii de scriitor, în general. O atmosferă boemă posibilă şi poate chiar aşa se şi întîmplă, dar…

Shakespeare & Company se află pe Rue de la Bûcherie, chiar vizavi de Notre Dame, adică acolo unde turiştii americani se întîlnesc cu cei japonezi şi îşi fac reciproc fotografii de familie. La doi paşi sînt cîrciumile din Cartierul Latin, care se înşiruie una lîngă alta pe cîteva dintre cele mai comerciale străzi din Paris. Aici se reinventează conceptul de happy hours, găseşti bere la doar patru euro şi poţi vedea turişti englezi clătinîndu-se pe bune, ca la ei acasă atunci cînd barurile se închid prea devreme, căci autorităţile vor să ferească populaţia de vicii. Librăria, „un centru parizian de creativitate şi inteligenţă“, cum scrie pe site, se încadrează mai mult sau mai puţin în acest spaţiu. Oricum, profită din plin de vadul pe care îl are. E cochetă, prezentabilă, fermecătoare. Îşi păstrează în cele mai mici detalii look-ul său din 1951, atunci cînd şi-a deschis pentru prima dată porţile, fasonul din timpurile cînd Henry Miller a descris-o ca pe a wonderland of books. Perfecţiunea sa „lucrată“ e comparabilă cu cea a tuturor locurilor din Montmartre sau din alte zone turistice. Îţi ia ochii şi nu-ţi mai rămîne timp să te gîndeşti la ce este sau nu autentic. Şi, desigur, e plină de muşterii. Oameni care în doar două zile au învăţat să spună pardon! cu accent franţuzesc scotocesc prin rafturi, se apleacă pentru a vedea mai bine cărţile înghesuite pe jos, în cutii, răsfoiesc, scot exclamaţii, cumpără.

Una dintre „gazde“, o englezoaică, nu prea pare dispusă să-mi răspundă la întrebări. Îşi vede de clienţii ei. E normal, îmi zic. Este mult mai important să vîndă decît să facă reclamă unei librării care deja nu mai are nevoie de aşa ceva. Îmi dă cîteva informaţii, cu zgîrcenie. Ce cărţi se vînd cel mai bine? Toate cărţile. Care sînt preţurile? De la cîţiva euro la cîteva mii. Cine sînt clienţii? Parizieni şi turişti. Cum e cu scriitorii? Pe ce criterii îi alegeţi pentru „a-i ţine în spate“? După intuiţie. Acestea fiind spuse, mă pasează unei colege care, cu un zîmbet artificial, îmi zice că tocmai intră într-un important meeting şi să vin a doua zi. Dar pînă atunci, neapărat să vizitez sala de lectură…

Sala de lectură e o încăpere de vreo şaisprezece metri pătraţi, la etaj. Ca să ajungi aici, urci pe o scară îngustă din lemn şi descoperi un colţ „amenajat“ pentru un posibil scriitor. Un soi de nişă unde se găseşte o măsuţă, cu o maşină de scris antică din care iese o coală de hîrtie, cu un început de text abandonat. Întreg aranjamentul pare studiat, dar îţi captează pentru un moment atenţia. În bibliotecă, două turiste nu citesc nimic, doar îşi odihnesc picioarele pe băncile din lemn. Vorbesc în şoaptă ca să nu-l deranjeze pe bărbatul care scrie. Stă la un birou, în dreptul ferestrei, în contrejour, aşa că nu-l văd prea bine. Are în jur de 40 de ani şi umple cu frenezie un carneţel. Îmi dau seama că scrisul de mînă poate fi, în felul lui, şic. În rest, scriitorul pare un figurant, apariţie de planul doi, într-un film cu nuanţe intelectualiste.

Plec fără să mă supăr pe „afacerea“ Shakespeare & Co (iar la plecare o zăresc prin geam pe a doua englezoaică hlizindu-se cu doi tineri la meeting-ul lor), căci Parisul îmi oferă la tot pasul locuri de citit mai mult sau mai puţin convenţionale. Am senzaţia că oraşul însuşi este un bibliofil rafinat, în timp ce Bucureştiul de-abia dacă învaţă alfabetul. Pe malul Senei, un puşti citeşte şi bea la răstimpuri dintr-o sticlă de bere la un litru. La biblioteca de la Centrul Pompidou e o coadă decentă. Cititorii nu se înghesuie, doar aşteaptă privind strada, aşa cum s au obişnuit probabil să o facă de multă vreme. În faţa mea e o femeie care vorbeşte singură. La un moment dat, îmi cere să-i dau dreptate. O aprob, deşi nu înţeleg prea bine ce spune. Metroul este o inedită sală de lectură underground. Se citesc cărţi, în timp ce se răsucesc ţigări care se vor fuma mai tîrziu, afară. Călătoriile durează suficient de mult pentru a termina cel puţin un capitol. Nu vezi aproape pe nimeni cu ziare, aşa cum nu vezi decît arareori prin staţii panouri cu reclame la McDonald’s sau la magazinele Tati. Se face, în schimb, publicitate la noile spectacole de teatru, de operă, de dans contemporan, la festivalul de filme realizate pe telefonul mobil, la premiera ultimului film a lui Tarantino. Parisul are o cultură pe care şi-o respectă. De aceea, poate, e şi atît de greu de scris despre ea… te intimidează, pur şi simplu.

Cele mai relaxate lecturi sînt însă cele din parcuri. Exclud cititul hărţilor pe faţă de pe dos din Jardin des Tuileries. În Jardin du Luxembourg, mai ales în pauza de prînz, oamenii stau întinşi pe şezlonguri, la soare sau la umbra palmierilor cărora le merge suspect de bine aici, poartă conversaţii lejere, mănîncă din caserole, hrănesc raţele de pe lac şi citesc. Se citeşte în cuplu, cu schimb de impresii, sau în grup. Se citeşte de unul singur, cu reprize de moţăială printre rînduri. Într-un parc minuscul de pe lîngă Palais de la Découverte, descoperit întîmplător (cobori cîteva trepte şi ajungi într-o mică oază pustie, cu o vegetaţie luxuriantă, o cascadă, un lac de buzunar populat de peşti mari, roşii, aproape fosforescenţi), am găsit pe o bancă o carte. Abandonată sau uitată. Lîngă bancă era o sticlă de şampanie goală, cu un pahar din sticlă întors invers pe gîtul sticlei. Cartea era L’Assommoir a lui Émile Zola, din colecţia Penguin Classics, şi avea o dedicaţie pe prima pagină: To Françoise, on 16th May 1971, on her leaving England for Paris. Love, Alastair. Am încropit imediat în minte un scurt scenariu care să se petreacă în 1971, cu şapte ani înainte de a mă naşte, şi am găsit şi motivul pentru care sărmanul Alastair, înnebunit deja de dorul de Françoise înainte ca ea să plece definitiv la Paris, a ales tocmai această carte pentru a i-o dărui. Pe copertă era un detaliu din tabloul L’Absinthe al lui Edgar Degas.

Foto: wikimedia commons