Stau de douăzeci de ani în Timișoara, însă cum deschid gura, oamenii de aici îmi spun: tu nu ești bănățean!“ – îmi povestește un taximetrist jovial și cu chef de vorbă. Se zice că, dacă vrei să iei pulsul unui oraș străin, să te familiarizezi cu el, trebuie să te conversezi cu taximetriștii. La mine s-a verificat de fiecare dată, însă deja nu mai consider Timișoara un oraș străin. Nu mă simt aici „ca acasă“ pentru că e foarte diferit față de București, într un sens bun, însă îmi dă o stare de fiecare dată aceeași. De tihnă, de relaxare. „Păi, și de unde sînteți?“ – îl întreb. „Din Mehedinți. O vreme am lucrat ca agent de vînzări pentru companii mari și nu prea știam eu cum să îmbîrlig clienții, să i fac din vorbe. Colegii mi-au spus: tu nu ești nici oltean!“ Am rîs amîndoi. „Cred că de la olteni am moștenit cumva faptul că vorbesc repede și mult… atît! Însă nici eu nu mai știu ce sînt“ – a adăugat taximetristul. Aș fi vrut să-i spun că eu îl văd ca pe un timișorean get-beget. Orașul e amestecat, însă are un spirit care se simte în fiecare dintre locuitorii săi. Oameni de treabă, în mai multe sensuri. Cred că și eu, dacă aș sta mai mult de cîteva luni la Timișoara, aș sfîrși prin a deveni timișoreancă. „Te molipsești“ repede. Deși timișorenii „autentici“ spun că orașul s-a „stricat“, că au venit aici cei „de pe sate“, a năvălit peste ei tot județul Mehedinți (și jumătate din Caraș). Este firesc să fie așa, șomajul în Timișoara e sub 1%, „numai cine nu vrea nu muncește“ – zice taximetristul. De fapt, vorbim despre problema eternă a orașelor mari – și clujenii se plîng de moldoveni, ieșenii de cei de peste Prut, bucureștenii se plîng de toți, chiar și de ei înșiși. „La Agronomie ați zis că mergeți? E ceva festival acolo?“

Pe Marilena am cunoscut-o la ultima ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Toți oamenii care au organizat FILTM m-au încîntat, însă Mari a fost cea mai caldă și mai empatică. În momentul în care mi-a povestit pe mail despre „un festival de zmeie“ (și, cu ocazia asta, am descoperit că pluralul nu e „zmee“, așa cum credeam) pe care îl organizează, pornind de la o carte-zmeu sau un zmeu-carte a lui Șerban Foarță, și m a invitat să particip la cîteva ateliere de scriere creativă cu copiii, i-am răspuns imediat că n-aș rata așa ceva, „e de poveste“. Cu toții, cred, avem o fascinație și un soi de nostalgie legată de zmeie chiar dacă n-am înălțat niciodată vreunul cîtă vreme am fost copii. Nici acum, la Timișoara, n-am avut „zmeul meu“, însă vreme de două zile i-am observat pe ceilalți. Copii, dar și oameni în toată firea, unii trecuți de 50 de ani, care trăgeau cu mai multă sau mai puțină îndemînare de sforile lor, le înfășurau pe mosoare, așteptau adierea de vînt potrivită sau o căutau, tropăiau și alergau cu pași aproape coregrafiați și cu privirile fixate doar pe cer. Acel cer fabulos de la începutul lui iunie, cu nori ca de vată de zahăr.

De fapt, aceasta a fost și imaginea cu care am rămas în minte cînd am ajuns pe cîmpul de la marginea orașului unde avea loc festivalul – cîteva zeci de zmeie, de toate formele și mărimile, unele care se ridicau indecise deasupra pămîntului, altele care deveniseră doar niște puncte pe cer, printre ele și zmeiele profesioniștilor (au venit la festival „flyeri“ din Germania, Austria, Ungaria și Turcia, unul dintre ei a scris și trei cărți despre zmeie), zmeie tridimensionale, un urs, un fluture, o pasăre, un cal care galopează în văzduh.

Atelierele au avut loc la cortul pe care scria „Literatură“ (exista și un cort al artelor vizuale, și un altul unde copiii învățau să-și meșterească propriile lor zmeie), și au fost neconvenționale. Co­piii veneau de rînd, aduși de părinți sau pentru că erau curioși ce se întîmplă, n-am avut grupe de vîrstă, au fost și copii de 6-7 ani care abia dacă învățaseră să scrie, așa că își însoțeau textele de desene, dar și adolescenți care se pregăteau pentru Capacitate, și am povestit un pic despre toată rutina școlară din care își doreau să evadeze, despre ce citesc – de la romane fantasy și de dragoste, la filozofie, Republica lui Platon. La un moment dat, au intrat și adulții în joc, au încercat să-și dea seama „ce pot face cu două cuvinte“, binomul fantastic al lui Gianni Rodari din Gramatica fanteziei care s-a potrivit perfect aici (chiar dacă o fetiță mi-a spus „știu jocul ăsta, l-am făcut și la școală!“), două cuvinte alese la întîmplare și lansate în neant, precum zmeiele, înainte de a și găsi locul într-o povestire (mie mi-au picat, de pildă, „empatie“ și „izmene“). Cei foarte mici au propus cuvinte conceptuale – „dragoste“, „ură“, „prietenie“, în vreme ce copiii mai mari și adulții s-au gîndit la lucruri mai concrete – „înghețată“, „prințesă“, „carte“ (cu toții au fost de acord: cartea e un cuvînt cu conotații pozitive). Un băiețel s-a chinuit ceva cu perechea carte/cancer, însă pînă la urmă a ieșit o povestire minunată despre o carte care s-a îmbolnăvit de cancer, foile i s-au îngălbenit și i-au căzut, pînă cînd un cititor i le-a lipit la loc și a vindecat-o. Cei foarte mici o mai zbugheau de la atelier în momentul în care zăreau cîte un zmeu mai șmecher care începea să se înalțe, își lăsau „compunerile“ baltă și se întorceau la ele după o jumătate de oră, uneori uitau să se mai întoarcă, dar și textele astea neterminate își aveau farmecul lor, în fond literatura nu este ceva impus, nu este „o temă“ sau „o lecție“, așa cum sînt de multe ori copiii educați la școală. Cel mai mult mi a plăcut legătura subtilă și diafană dintre literatură și zmeie pe care copiii probabil că n-au înțeles-o acum, însă asocierea dintre cele două cuvinte, ca în cazul „binomului fantastic“ al lui Rodari, le va rămîne undeva întipărită în minte.

La cortul literaturii, m-am conversat cu Anastasia, o fată grozavă care e într-a unșpea și se pregătește pentru Bac, îi place mult să citească (deși tatăl ei îi reproșează că citește cărți „ușurele“), îi place și să scrie, însă s-a hotărît să-și aleagă o meserie mai pragmatică, probabil că va da la Poli, își dorește să fie pe picioarele ei, să-și găsească un job part-time și să aibă o independență financiară față de părinți. Știam deja că generația de acum gîndește altfel decît noi, cei care nu ne-am putut desprinde de părinți pînă pe la 30 de ani. Am cunoscut o și pe Diana, o fată din Chișinău despre care am crezut inițial că are 17 ani, însă are 23 și e studentă la Drept în Timișoara, unde îi place mult „pentru că oamenii sînt altfel, sînt prietenoși, ies în oraș, se distrează… la noi, chiar și tinerii stau mai mult prin casă“. Diana și-a dedicat povestirea surioarei ei, cea mai mică din cele patru pe care le-a lăsat acasă. Mi-am dat seama că îi era dor de acel „acasă“ de la Chișinău, însă în același timp era o lume pe care o lăsase deja în urmă, știa că nu poate să se mai întoarcă la ea. Diana era deja „din Timișoara“, la fel ca taximetristul care venise aici în urmă cu douăzeci de ani din județul Mehedinți.

Festivalul „Scripta volant“, prima lui ediție, s-a încheiat cu lansarea cărții lui Șerban Foarță O enciclopedie a zmeielor, o carte în formă de zmeu care a apărut la Editura Universității de Vest în parteneriat cu Fundația Interart Triade. La lansare, cartea s-a trasformat la propriu în zmeu și s-a înălțat șerpuitor filă cu filă în aer, în timp ce Șerban Foarță povestea despre cuvinte-zmeie, gînduri-zmeie, zburători. Soarele era aproape de asfințit, umbrele zmeielor se lungeau pe pămînt, copii de toate vîrstele continuau să le înalțe și să alerge ca într-un dans în jurul lor, cîmpul era plin de culori, de glasuri, de rîsete, totul era cumva în afara realității și mă gîndeam că dacă, în acel moment, la marginea orașului Timișoara ar veni sfîrșitul lumii, ar fi o apocalipsă blîndă.