Patriotismul este una dintre cele mai sensibile teme pe care opinia publică de la noi le vehiculează în acest an, cînd împlinim un secol de la Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Este un cuvînt definit simplu în DEX, ca fiind „sentimentul de dragoste și devotament față de patrie și popor statornicit în decursul istoriei“. Cîte trăiri, însă, se ascund în spatele acestei definiții! Acest an ne oferă o excelentă ocazie de a vorbi despre patriotism. Istoria se învîrte și va rămîne ancorată și pentru alte sute de ani în jurul acestui cuvînt și al trăirilor pe care le exprimă. Acest „împreună“ care sînt națiunea și țara nu înseamnă vorbe goale și ele nu și-au epuizat drumul istoric. Ele au o încărcătură comună de limbă și cultură, de tradiție. Urmarea este o solidaritate umană, un „suflet“ comun în jurul căruia trăiesc națiunile și oamenii care le alcătuiesc. Pentru că popoarele, ca și oamenii, au un suflet al lor, cu trăiri, cu voință, cu speranțe, împliniri, dezamăgiri și aspirații. Trăim așa și ne simțim bine așa, adică împreună.

În filmul La Grande Bellezza (regia Paolo Sorrentino, 2013) există un personaj feminin, o călugăriță, care într-un dialog cu personajul principal îl întreabă pe acesta de ce crede el că ea mănîncă numai rădăcini. Întrebarea este retorică și răspunsul ei vine imediat: „Pentru că doar ele sînt importante!“ Rădăcinile sînt baza, legătura noastră cu sufletul comun despre care discutam. Prin ele sîntem și rămînem legați de pămîntul pe care ne-am născut, asemenea copacilor din jurul nostru. Prin rădăcini luăm energie din exterior și oferim energie altora. Ne simțim în largul nostru acasă pentru că sîntem produsul specific al unui mediu cultural și chiar al unui mediu geografic și climateric. Nimeni nu este cu adevărat fericit decît la el acasă. Prin „casă“ înțelegînd zidurile în interiorul cărora ne consumăm spaimele și bucuriile, dar prin „casă“ înțelegînd și fluidul cultural despre care vorbeam. Există un „ceva“ care face transplanturile de tip social destul de dificile. Oamenii aparțin acestui mediu și el îi definește pe viață. Auzim mereu în jurul nostru întrebarea „De unde ești?“ Omul care ți-o adresează dorește să vadă din ce loc vii pentru a te cunoaște mai bine. Asta pentru că știe că mediul în care ai trăit te-a creat într un fel sau altul. Vorbeam despre plecări, veniri și transplanturi de tip social. Evident că există și excepții, dar nu despre ele vorbim, ci despre tendința socială, despre legitate. Or, regula este că fiecare om poate atinge o stare de bine doar acolo unde este născut și crescut. Este motivul pentru care miliardul de chinezi și miliardul de indieni nu pornesc spre Europa. Sigur, dacă s-ar întîmpla ca în Siria și viața le-ar fi amenințată în mod direct, atunci situația s-ar schimba cu totul.

Dar să revenim la tema noastră. Vorbeam despre patriotism. Ca orice tip de dragoste, dragostea de țară poate avea și ea orbirea sa. O mamă care își iubește copilul cu adevărat nu-l încuie în casă pentru a se bucura numai ea de el. Dimpotrivă, o dragoste adevărată o împinge să-l trimită pe copil în lume, să învețe carte și să devină un om întreg pentru sine și pentru ceilalți. Tot așa cu țara. Nu poți să spui că iubești o țară cu adevărat atunci cînd o visezi cu granițele închise și izolată. O țară trebuie să ia contact cu lumea, cu civilizația și cu competiția care se desfășoară în jurul său. Tendințele izolaționiste sînt periculoase pentru că dau sentimentul unui confort, numai că este confortul mediocru al celui izolat și asediat. Noi, românii, avem în sufletul nostru și trăiri specifice unui popor asediat. Izolaționismul revine și este periculos pentru că în spatele său se află rasismul și discriminarea. Zidurile nou apărute sau puse la cale să apară, și despre care se vorbește tot mai des la noi, dar și în Europa, dau un semnal de izolare. Pentru a fi un adevărat patriot trebuie să înțelegi vremurile în care trăiești și să acționezi ca atare. Este mult mai bine să faci comerț și schimb cultural decît războaie. Cei care acuză lumea în care trăim de prea mult comerț nu știu ce vorbesc. Nu putem să negăm globalizarea din simplul motiv că acesta este un proces obiectiv, adică se desfășoară peste voința noastră. Nu putem vota dacă sîntem pentru sau sîntem împotriva globalizării. Izolarea și inadecvarea sînt poziții periculoase.

O țară, ca și oamenii care o populează, trebuie să respire aerul proaspăt al lumii. Să cunoască și să schimbe idei, cultură, cunoștințe. Patriotismul trebuie să fie deci unul luminat, deschis și activ, nu izolaționist și toxic. Numai că, iată, se întîmplă de la un timp un fenomen de degradare, de renunțare, tocmai pe fondul unei situații favorabile. Cred că am ajuns într-un punct de maximum pe care nu știm să-l gestionăm. Saturația dusă la extrem este tot atît de periculoasă precum sărăcia extremă. Poate tocmai din cauza binelui pe care îl trăim nu mai vedem acest bine și nu-l mai prețuim. Nu mai prețuim pacea și vrem război, nu mai respectăm tratatele dintre noi și nici granițele. Acolo unde este liniște pentru că sîntem „împreună“, dorim neliniște și conflict. Dintr odată, ne-au apucat nostalgiile după ceea ce este rău. Sîntem din nou naționaliști și din nou punem în discuție un sistem de valori care ne-a adus pacea. Nu mai dorim democrația și statul de drept pentru că ne am „săturat“ să fim egali între noi și solidari din punct de vedere social. Alimentăm orgoliile unor lideri politici autoritari și vedem în ultimul prost un salvator. Trăim în mijlocul unui relativism moral periculos. Este clar că avem de-a face cu un ciclu în istorie și putem repeta erorile trecutului fără să clipim. Dintre toate pericolele, naționalismul ieftin este cel mai periculos. El pune garduri și seamănă conflicte. Naționalismul aduce moartea și pustiirea. Dacă vom analiza cu atenție vom vedea că nu există stat în Europa care să nu aibă probleme de graniță cu cel puțin un vecin al său. Dacă mergem în direcția pe care ne aflăm, în curînd Europa va deveni din nou un focar al conflictelor în care oamenii vor ajunge rapid la degradare și suferință. Prosperitatea și liniștea pe care le invocam la început vor fi simple amintiri ale unui trecut la care vom privi cu nostalgie. Ideea că sîntem mai puternici singuri, fiecare nație luată separat, decît am fi împreună este una falsă, dar care ne este turnată în cap de către tot felul de indivizi dubioși pe care noi îi luăm drept politicieni serioși, care își iubesc țara. A-ți iubi țara azi nu mai înseamnă a o închide între garduri.

Nu trebuie să ne ferim de deschidere și de schimburi cu popoarele lumii. Acest proces de schimb comercial și cultural nu a dus niciodată la pierderea identităților locale, decît în cazul unor populații mici, pustiite și împrăștiate de vremuri și războaie. De atunci, de cînd au început să se constituie (după anul 1648), națiunile și statele naționale și-au păstrat identitatea cu sfințenie. În paralel, procesul de globalizare a continuat și s-a intensificat. Ce vreau să spun este faptul că între intensificarea naturală a procesului de globalizare și posibila pierdere a identității naționale nu există nici o legătură. Dimpotrivă, națiunile moderne și puternice s-au afirmat ele însele în plan intern și internațional chiar pe fondul globalizării. Popoarele slabe și-au pierdut identitatea (adică bagajul cultural comun) și înainte, și după apariția acestui fenomen. Teama de „globalismul nivelator“ este teama celui mic, care se simte asediat. În loc să purtăm în suflet această teamă, mai bine am investi mai mulți bani în cultură și învățămînt. Așadar globalismul nu este nivelator decît pentru cei slabi și temători. Ideea este să fim puternici, să știm și, cunoscînd, să aducem realitățile lumii prezente în sprijinul și nu împotriva noastră. Ce ar trebui să facem pentru a evita „globalismul nivelator“? Să închidem granițele și să fugim de lume? Abia atunci putem spune că ne punem în pericol identitatea prin izolare. Oamenii se cunosc, culturile se întrepătrund și fac schimburi, la fel ca în lumea fizică, în lumea socială totul este sinteză și transformare. Am putea spune, de exemplu, că portul popular românesc de acum mai seamănă cu cel al dacilor? Evident că nu! Am fost influențați de-a lungul a sute de ani de istorie de vecinătățile culturale alături de care am trăit. Pe intervale largi de timp este firesc ca oamenii și culturile să evolueze, să se schimbe sub influența sintezelor și acumulărilor. Teama de „globalismul nivelator“, declamată chiar de către o parte dintre elitele noastre, seamănă foarte mult cu declarația unui nebun pe care am văzut o în presă, conform căreia ar trebui să scoatem referința la Împăratul Traian din imnul național pe motiv că respectivul ar fi fost pentru noi un năvălitor imperialist care ne-a cucerit. Ca să concluzionăm, patriotismul nu poate fi folosit ca paravan pentru ieșirea din UE sau din alte structuri internaționale. Erodarea identității se poate produce oricum dacă sîntem slabi și poate fi accelerată de globalizare, numai că soluția noastră nu este aceea de a ne ascunde de un fenomen social obiectiv, ci de a-l înfrunta cu armele educației și patriotismului deschis, luminat. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.

Foto: wikimedia commons