Distanța de la București la Belgrad este de aproape 600 de kilometri, cam tot atît ca pînă la Baia Mare, și totuși capitala Serbiei nu prea reprezintă o destinație pentru nimeni. N-am auzit oameni care să-mi spună că Belgrad ar fi un must-see sau că ar exista pe vreo listă a locurilor unde și-ar dori să ajungă. Ca și în cazul Sofiei, Belgradul doar se ocolește cu dezinteres în drumul spre o mare iluzorie, de prin Grecia, respectiv din Croația. Vorbim despre o capitală europeană, un oraș cu peste un milion și jumătate de locuitori care în anii ’80 însemna pentru români o culme a civilizației din țările socialiste, cu o „deschidere“ occidentală. Astăzi, avem ideea preconcepută că Serbia a rămas „undeva, în urma noastră“, încremenită prin anii ’90, din cauza războaielor recente din țările ex-iugoslave. Oare chiar așa e? Într-un periplu prin cîteva dintre aceste țări, mi-am dat seama că, deși sîntem vecini, știm atît de puțin unii despre alții și de cele mai multe ori nici nu ne dorim să aflăm mai multe – ne interesează doar propria noastră ogradă, ce se întîmplă în mica noastră fermă a animalelor și, eventual, conacul „boierilor“ de pe deal (pe care îi invidiem, desigur), însă nu avem timp să aruncăm o privire peste gard. De aceea mi-am dorit să mă opresc o noapte la Belgrad, măcar să simt atmosfera orașului.

Belgradul seamănă destul de mult cu Bucureștiul, ca arhitectură, ca stare, dar pe de altă parte e altceva, parcă simți și mai acut aici un clash între Occident și Orient, care se transformă într-o energie vitală a orașului, pe care e imposibil să o ignori. Autostrada trece chiar prin mijlocul lui, mașinile rulează cu 80 la oră, orașul te înconjoară din toate părțile, răsfirat pe coline, cu cartiere amestecate – cele „clasice“ comuniste, cu blocuri jupuite și urîte, blocuri noi, aproape la fel de urîte, dar și ansambluri rezidențiale cu vile fățoase sau clădirile vechi cu influențe turcești sau austro-ungare. La apus, totul pare învăluit într-un smog sau poate că aerul tremură ușor din cauza caniculei de peste zi, valuri de căldură se ridică deasupra străzilor supraaglomerate, e acea căldură jilavă „de București“, sufocantă, pe care o cunosc atît de bine, umbrele serii nu pot să o alunge. În București și Belgrad pare să fie exact aceeași vară, insuportabilă. Și exact același trafic – convoaie de mașini încremenite pe la semafoare, sensuri unice prost semnalizate, senzația că nu vei ajunge nicăieri și că te învîrți în cerc, claxoane, nici un loc de parcare. Centrul orașului e înțesat de mașini, totuși parcă nu sînt mașinile pe care le știi – vezi Mercedes-uri uriașe, „de lux“, din anii ’70, Ford-uri și Fiat-uri la fel de vechi, din cînd în cînd cîte o Skoda care se dezmembrează pe drum, destul de multe Dacii Logan. Din boxele unei mașini se aude la maximum Michael Jackson – „Beat it“. E clar, nu sîntem în București, am nimerit într-o buclă atemporală, dacă am reuși să găsim un loc de parcare, poate ne-am lămuri mai bine ce se întîmplă. Dar locurile de parcare sînt vînate la limită, e o junglă a parcărilor. Nu știm unde vom dormi, nu ne-am pregătit de acasă, căci popasul la Belgrad a fost neprevăzut și nu-mi vine să accesez Internetul, care în Serbia te costă cînd nu face. În cele din urmă găsim o străduță care coboară și se înfundă, dă într-un soi de șantier, și abandonăm mașina. Mă îndrept spre prima cîrciumă care mi se pare mai prietenoasă – niște sîrbi cocoțați pe niște butoaie, înșirate pe trotuar pe post de mese, beau bere cu sete, rîd și vorbesc tare, deja ușor amețiți. Mereu bețivii și petrecăreții îți sar primii în ajutor – îmi zic. Și așa a și fost, jumătate de cîrciumă s-a oferit să ne informeze cu privire la toate hostel-urile din zonă, am mai aflat și că puteam parca oriunde pe gratis, pentru că era sîmbătă seara, în cele din urmă chelnerul a venit cu noi ca să ne arate un loc bun de dormit chiar după colț. Părea o casă conspirativă, am sunat la o sonerie, ne-a primit o fată în jur de 20 de ani care vorbea prost engleză. Aveau o singură cameră liberă, 50 de euro pe noapte, cu mic dejun („care este senzațional, n-o să fiți dezamăgiți“), nu m-am mai întrebat dacă ăsta era prețul „corect“, am plătit pe loc, n-am cerut și nu ni s-a dat nici o factură. Hostel-ul sau ce-o fi fost el avea doar trei camere, două erau ocupate de niște cupluri italiene de vîrsta a doua spre a treia care făceau un tur al Europei pe motociclete, și era ținut de un cuplu de tineri sub 20 de ani, părea o afacere clandestină cu o casă moștenită de la vreo mătușă. Totuși, camera era mare și curată, decorată într un stil steampunk, m-am simțit ca în foaierul unui club. Apoi am ieșit să explorăm centrul istoric care se afla la doi pași, un loc de o efervescență uimitoare, de fapt o petrecere stradală care te molipsea cu acea energie vitală a orașului despre care vorbeam. Seamănă oarecum cu Centrul Vechi din București, însă acesta pare meschin pe lîngă locul în care am nimerit – străzi pietonale, cafenele și terase care împînzesc totul, haotic, unele peste altele, felinare care luminează discret colțuri de clădire și orgă de lumini ca la discotecă, și muzică, foarte multă muzică. Aproape peste tot se cînta live cu viori, acordeoane, clape, saxofoane, însă nu erau trupe de lăutari care vin pe la mese să le lipești banul pe frunte, păreau muzicanți cu școală, unii îmbrăcați elegant, ca la concert, toate muzicile se amestecau între ele și cu rîsete, chiote, vociferări, încît nu mai înțelegeai nimic, însă te lăsai în voia acestei euforii generale. Ne-am învîrtit o vreme năuci, am privit strada – băieți beți cărați în spate de băieți mai puțin beți, fete ieșite în gașcă, fără băieți care beau cu sîrg, înghesuială la shot-uri, la prețuri derizorii (4 lei un shot sau ceva de genul ăsta), oameni care dansau pe trotuare. După ce am ieșit din acest vortex, ne-am dat seama că petrecerea se întindea ceva mai potolită și pe toate străzile lăturalnice pînă departe, dincolo de centru. Ne-am întors la hostel, cu gîndul să bem o bere la cîrciuma cu butoaie, însă acolo nu mai aveai loc să arunci un ac, de la cîteva halbe cu bere băute în tihnă pe la ora 8 se ajunsese la o beție frenetică.

A doua zi dimineață – duminica, pe la ora 9 –, orașul era complet pustiu. Mașinile dispăruseră, băteau clopotele, doar cîteva băbuțe se întorceau de la piață. Ne-am luat micul dejun care nu era cu nimic senzațional – doar burek și iaurt ­– și ne-am băut cafelele alături de două pisici curioase, pe scaunele goale ale unei alte terase, chiar în fața hostel-ului, care arăta devastată. Un moșuleț s a apucat fără nici un chef să strîngă și să dea cu mătura.

Am părăsit Belgradul cu senzația că tocmai luaserăm parte la o petrecere atemporală și fără nici o ocazie, cu o atmosferă balcanică greu de uitat.

Foto: wikimedia commons