În urmă cu cinci ani, m-am mutat într-un cartier de case în apropierea Pieței Obor, locuit de două etnii diferite. Habar n-am cît reprezintă prima sau a doua, nici nu m-a interesat asta. Părinții mei au vîndut un apartament de două camere pe Moșilor și m-am mutat aici din două motive. Primul a fost că nu voiam să părăsesc cartierul în care am copilărit din acel București afectiv în care orice itinerar și orice mică schimbare, cum ar fi dispariția unui magazin non-stop, contează. Al doilea motiv a fost tocmai acesta – curiozitatea de a locui alături de o altă etnie, de a observa cum și în ce măsură se amestecă lucrurile (dar și de a avea senzația că sînt în cu totul altă „țară“ decît cea pe Calea Moșilor pe care o cunoșteam foarte bine de la cinci ani). Aceeași curiozitate m-ar fi împins să locuiesc și într-un cartier cu etnici maghiari. Sau turci. Sau tătari. Ar fi fost o bucurie să mă mut într-un astfel de cartier, însă din păcate în București nici măcar un China Town real nu există. În momentul în care am făcut un film documentar despre chinezii din București, localizați vag în Colentina, a trebuit să facem „săpături“ ca să-i găsim, pentru că ei sînt discreți, nu deranjează pe nimeni și, dincolo de asta, totuși, își au o lume a lor, puțin cunoscută, dar prezentă (de pildă, merg la restaurante chinezești care nici măcar nu au firmă la stradă, poți să intri într-o casă oarecare de prin Fundeni și să te pomenești de-a dreptul în China). Ce am reușit să filmăm, nelocuind alături de ei zi de zi, a fost doar un vîrf de aisberg.

Ei bine, acel aisberg este dezgolit în ceea ce privește cealaltă etnie și poate pentru faptul că nu este o etnie de venetici, face parte din istoria și cultura acestui popor. Și tocmai pentru că face parte, nivelul de percepție și de observație este altul, dar și raportarea emoțională este cu totul alta. Aproape în orice loc de pe lumea asta, oamenii sînt amestecați, iar mie îmi plac diferențele, pentru că fără ele toată această lume a noastră ar fi mai plictisitoare, mai lipsită de profunzime. Doar regimul comunist a mai încercat să ne uniformizeze, să devenim cu toții otova și s-a văzut că n-a fost deloc bine.

Voi nota doar cîteva observații din ultimii cinci ani.

Cei din cealaltă etnie sînt mai veseli și mai zgomotoși. Într-o seară, cînd mă întorceam de la Mega Image, un vecin cînta fericit pe stradă ceva de genul „La-la-la, ce pula mea, Marinică, mai vii?“. În general, viața lor „se consumă“ pe stradă, casa e doar o haltă de seară, un loc de dormit. Atunci cînd dă căldura, comunitatea se mută în mod firesc în stradă cu tot cu mobilă – covor, masă cu patru scaune, canapea, suport de întins rufe, jucării, fotbal. Pe noi ceilalți din cartier ne deranjează pentru că strada e un spațiu public al nostru, al tuturor. La un moment dat, chiar nu mai ai pe unde să treci. Poliția comunitară își face loc și ea, cu mașina, printre scaune abandonate și jucăriile copiilor – nu înțelegem de ce nu li se poate spune să nu mai acapereze toată strada, de ce nu există amenzi pentru așa ceva. Sau poate că există, dar le dau degeabă, nu are cine să le plătească. Într-un timp, copiii cereau și „taxă de trecere“ – 1 leu. Aceiași copii furau pufuleți și îi alergau angajații de la un magazin non-stop pînă departe, pe Eminescu. Unde există un părculeț verde, într-un scuar, iar tatăl unuia dintre copii făcea treaba mare într un boschet pentru că acolo l-a apucat și n-a mai avut vreme să ajungă acasă.

Cei din „majoritate“, în intervalul 8-18, de obicei muncesc. Ceilalți au cartierul la dispoziție în toate intervalele orare ale zilei. Un vecin și-a scos chiar o mică tarabă cu țelină, pătrunjel, roșii pe care le produce cumva ori aici, ori la el la țară, chiar și flori de cîmp. Aș vrea să-i spun că n-o să i le cumpere nimeni pentru că la noi pe stradă nu e vad comercial. Dar probabil că, decît să stea degeaba și să fumeze, preferă să aibă o mică afacere de supravegheat. Așadar, oamenii au inițiative, dar nu știu cum să și le pună în practică.

Apropo de stradă. În urmă cu doi ani am găzduit pentru două săptămîni un cîine pe care îl plimbam în lung și în lat pe strada noastră ca să facă pipi. Am avut un scandal la un moment dat din partea unei vecine – că să nu mai facă pipi pe stradă, „copiii noștri se joacă în pișălăul de la cîine“. Nu l-am mai dus în partea aia de stradă. Vecina noastră are acum doi bichoni care fac pipi în voie oriunde pe strada noastră.

Gunoaiele. Mașina de gunoi vine de două ori pe săptămînă – lunea și joia. De obicei, „majoritarii“ își scot tomberoanele la poartă, e o regulă. Însă regula nu este deloc respectată de ceilalți. Ei scot gunoiul la poartă atunci cînd au ceva de aruncat. În general sînt resturi de alimente, în pungi de plastic, uneori aruncă și resturi de ciorbă direct pe trotuar. Mi se pare cel puțin surprinzător faptul că nu-i deranjează să iasă seara la poartă și să socializeze în preajma propriilor gunoaie care put.

Într-o altă seară, cînd mă întorceam tot de la Mega Image, doi vecini stăteau pe Viitorului, băteau un ritm la linguri și mi-au spus: „Bună seara, domnișoară! Ia uitați ce lună frumoasă!“ Și mi-am ridicat capul la luna plină – era cu adevărat fenomenală. „Dar nu-i mai frumoasă ca dvs.“, mi-a zis al doilea și a continuat să bată în oala lui sau ce-o fi fost. Am ajuns acasă cu sentimentul că acest cartier în care m-am mutat poate să-ți dăruiască mici clipe de bucurie.

Cîteodată mă întreb ce e în neregulă cu mine și cu viața mea, atunci cînd în fața unei maghernițe în care stau șase vecini cu tot cu copii apare cîte un Audi ultimul răcnet, iar vecinul cu zarzavaturile în stradă îl întreabă pe celălalt vecin: „Ai făcut zece mii în ultima lună, nu?“

E o mică „invidie“ de conjunctură – eu nu pot să fiu ca ei, ei nu pot să fie ca noi. Cam despre asta e vorba. Așa e lumea asta croită, ca să fiți diferiți și o lună mare, plină, frumoasă să ne cuprindă pe toți. Nu putem „integra“, adapta, cosmetiza, oricîți bani europeni am avea, dar nici nu putem să-i acuzăm pe ceilalți, „majoritarii“, că la un moment dat li se ia, că își doresc reguli de bun-simț care să se aplice pentru toată lumea. Și nu putem să mutăm totul la un nivel ideologic, cînd oamenii au probleme simple, legate de gunoaie, de acapararea unor străzi, de furt și de nemuncă. Să ridicăm din umeri „că așa le e lor dat“. Iar eu cred că nu pot închide ochii și să vîr rahatul vecinei mele cu doi bichoni sub preș doar ca să am o atitudine corectă politic.

Pe strada mea n-a venit niciodată vreo asociație, nici vreun ONG care să se intereseze de vecinii mei ce fac parte dintr-o etnie diferită. Să vadă cum trăiesc acești oameni și să se întrebe de ce oare trăiesc ei așa, diferit. Cînd va veni vreuna și le va explica măcar care sînt regulile de locuire într-o capitală europeană, voi da jos pălăria!

Foto: Lucian Muntean