În faţa foii albe, încerc zadarnic să-mi pun ordine în gîndurile pe care vreau să le aştern pe hîrtie. Alcătuiesc diverse variante, nici una nu mi se pare aproape de ce aş vrea eu să fie varianta optimă. Un joc nesfîrşit, o „geometrie“ a ideilor cu un contur mereu schimbător, nimic care să mă mulţumească, nimic de turnat într-un tipar definitiv. Nicăieri un sprijin, departe de mine starea de graţie necesară unei asemenea încercări. Parcă şi coala albă de hîrtie se uită la mine dojenitor.

Aşadar, ce voiam să scriu? Să fie o amnezie trecătoare sau avertismentul unui Alzheimer prematur? Dacă îmi aduc bine aminte, era vorba de visul din noaptea trecută, o întîmplare absurdă (doar e vis!), o încăierare în „cantina“ cimitirului din Rue de la Savane, cîteva străzi mai încolo de strada mea unde, în miez de noapte, pelerini în lungi mantale negre şi -glugi imense trase pe cap, purtînd în mîini buchete de flori şi lumînări aprinse, izbeau cu picioarele „locatarii“ de drept ai aşezămîntului care, înspăimîntaţi, încercau să se refugieze în columbariu, fiecare căutîndu-şi cu disperare urna. Reţinusem şi cîteva secvenţe pline de umor macabru pe care intenţionam să le notez în caietul de pe noptieră, dar dimineaţa tulbure m-a făcut să pierd firul pe care se înşirau aceste stranii întîmplări.

„Firul“, am zis. Renunţ la scris, trec la citit. Într-un anticariat, deschid o carte la întîmplare: Gustave Flaubert, La Tentation de Saint Antoine. Pe o pagină plină de sublinieri, dau de o scrisoare către o prietenă intimă, poeta Louise Colet, căreia îi trimisese manuscrisul unei scrieri. Autorul îi face o mărturisire: Je taillais avec cœur les perles de mon collier. Je n’y ai oublié qu’un chose: c’est le fil!“ Buna lui prietenă elogiază manuscrisul, acoperindu-l cu laude, dar Flaubert îi taie din elan: „Les perles ne font pas le collier, c’est le fil“. Eu nu am nici firul, nici perlele. Adio, colier! Adio, capodoperă!

În biblioteca arondismentului, fără nici un plan inițial de lectură, aleg cîteva volume din rafturile unde accesul este liber. Italo Calvino, Leçons américaines, Ed. Gallimard, este prima pe care o frunzăresc. De-aş nimeri la Loto numerele cîştigătoare aşa cum nimeresc anumite pagini care mă încîntă – nu de puţine ori în tomuri obscure –, eram de multă vreme milionar. Am deschis exact unde trebuia. Într-una dintre paginile cărții, dau de ceva ce se leagă de realizarea colierului, a capodoperei, un element în plus, esenţial însă, care transfigurează meșteșugul în artă: „Între alte numeroase calități, Tchouang-tseu (Zhuangzi) avea și o mare siguranță a mîinii. Regele i-a cerut să deseneze un crab. Tchouang-tseu i-a răspuns că are nevoie de un răstimp de cinci ani și de o vilă cu doisprezece servitori. La capătul celor cinci ani, Tchouang-tseu nu începuse încă desenul. «Îmi mai trebuie cinci ani», îi cere Tchouang-tseu. Regele îi acordă. La sfîrșitul celui de-al zecelea an, Tchouang-tseu ia pensula în mînă și într-o clipă, dintr-o singură linie, desenează un crab, crabul perfect care nu se văzuse vreodată.“

Deci nu este suficient să ai perlele şi firul pentru a realiza colierul. Gustave Flaubert s-a înșelat. Mai trebuie ceva, ceva ce nu depinde întotdeauna de noi: o stare psihologică anume, un impuls celest de care înţeleptul pictor chinez era pe deplin conştient. Brâncuşi, cel care a „transgresat sublimul în palpabil“, a sintetizat exemplar lecţia lui Tchouang-tseu: „Greu nu e să faci un lucru. Greu este să te pui în starea de a-l face.“

Pentru a realiza un colier cum nu s-a mai văzut vreodată, asemeni crabului lui Tchouang-tseu, avem imperioasă nevoie de perle, de fir şi, nu în ultimul rînd, de puterea de a ne pune în starea de a-l face. 

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.

Foto: wikimedia commons