citiţi aici prima parte

Făra a generaliza și fără a avea pretenția că aceste experimente ale încrederii și răzbunării sînt reprezentative pentru toți românii, totuși ele ne dezvăluie o realitate românească de care ne lovim cu toții – prezența atîtor dezechilibre sociale care au o bază comună: lipsa încrederii și a solidarității, a capitalului social care „ține lumea închegată“ și care este atît de necesar pentru orice construcție împreună. „Încremenirea în proiect“ de care vorbea Gabriel Liiceanu și „disonanța socială“ (ruptura socială) pe care o exemplifica Vintilă Mihăilescu sînt sintagme ce descriu cu acuratețe această realitate socială românească. De unde pleacă totul?

Un portret cinic al naturii umane ne este zugrăvit de Glaucon din Republica lui Platon: ne pasă mai mult să arătăm bine decît să fim buni. Natura umană potențată de ingredientele culturale generează acest rezultat. Și, pînă la un punct, cam ceea ce ține de natura umană, am putea spune că sîntem la fel cu cei mai mulți dintre occidentali, adică vrem să arătăm bine. Iluzia unui ego orbit de propria lui superioritate, asociată adesea cu încrederea demonstrativă și exagerată în ceilalți, doar aparent, pentru că cei mai mulți caută să se protejeze pe sine avînd mare nevoie ca ceilalți să le trădeze încrederea pentru a le salva onestitatea și respectul de sine.

Mecanismul psihologic comun pentru toți oamenii despre care vorbea Jonathan Haidt (în cartea Mintea moralistă, Editura Humanitas, București, 2016), constă în următorul pattern:

1. avem nevoie să ne dovedim că sîntem buni, că avem încredere în sine, în propria onestitate;

2. acordăm încredere pentru că vrem ca ceilalți să aibă o părere bună despre noi;

3. ne păcălim pentru a ne păstra încrederea în propria onestitate și respectul de sine, respect ce depinde de ceilalți, de părerea lor despre cum sîntem noi.

Acest mecanism poate explica de ce majoritatea oamenilor acordă încredere unor necunoscuți. Dezbrăcat de aparențe, omul nu arătă prea grozav. În schimb, cultura poate face diferența. Revenind la jocul încrederii cu participanții români, mai trebuie să facem cîteva precizări. Spre deosebire de occidentali, mulți dintre participanții români la jocul încrederii și al răzbunării au acordat încredere (s-au păcălit pe sine), dar au plecat de la premisa neîncrederii în celălalt (celălalt fiind un suspect) și cu așteptări clare de a fi fraudați. Adică n-au acordat o încredere sinceră, autentică, ci una de „ochii lumii“. Cu riscul de a ne repeta, aici se potrivește de minune gîndul lui La Rochefoucauld „neîncrederea noastră îndreptățește înșelătoria celuilalt“. Este precum se și întîmplă în practica noastră cotidiană. Mai mult decît atît, în momentul în care s-a întîmplat să fie trădați, s‑au comportat pasiv și deja resemnați în fața sorții. Adoptînd strategia „mămăliga care nu explodează“, s-au păcălit pentru a doua oară că sînt mai buni decît ceilalți, mai onești și mai demni de încredere, și nu au făcut nimic pentru a restabili echilibrul, pentru a-l pedepsi pe partenerul lacom. Ipoteza noastră este că aici putem vorbi și despre o cauză psihologică, de lipsa încrederii în sine, de o stimă de sine scăzută. Toleranța ridicată față de nedreptate indică și un model de acțiune împărtășit într-o mare măsură: și eu, în locul celui care a trădat, m-aș fi comportat la fel.

Probabil că nu este exagerat să considerăm că modul în care îl privim pe celălalt român și lipsa de acțiune pentru căutarea dreptății țin de modelul cultural caracteristic pentru spațiul mioritic.

Recîștigarea încrederii

În septembrie 2015, am participat la conferința „Recîștigarea încrederii în sistemul financiar-bancar din România“, cu peste 80 de participanți de seamă, președinți, directori și manageri din bănci, instituții și asociații bancare.

Rolul meu a fost să vorbesc despre încredere și am început provocîndu-i să experimenteze „jocul încrederii“. Ei bine, rezultatul a fost un eșec total. Din peste 80 de participanți, doar 6 au acordat încredere și au trimis cei 100 de euro partenerului anonim. Concluzia este mai mult decît clară: cei mai mulți reprezentanți de seamă ai sistemului bancar din România vor să recîștige încrederea neacordînd încredere, pentru că așa este rațional. Am putea să ne întrebăm de unde și pînă unde atîta rațiune. Și să răspundem retoric, speculînd: aici e vorba de bani… Orice am spune, specific bancherilor participanți la conferință era modul profund rațional în care cei mai mulți și-au tratat partenerii necunoscuți. Dar prin acest mod de acțiune, niciodată, nimeni nu va reuși să cîștige vreun strop de încredere din partea cuiva. Și bancherii noștri ar trebui să învețe, dacă doresc într-adevăr să recîștige încrederea clienților, să facă primul pas, să acorde o doză de încredere celor de pe urma cărora realizează profit.

Deși marea majoritate a bancherilor din jocul nostru au făcut o alegere rațională, neacordînd încredere, modelul cultural explicativ rămîne același. Din cîteva discuții individuale a rezultat că cei mai mulți dintre bancheri se raportează la ceilalți (la clienți) prin prisma unei potențiale fraude viitoare. Modelul cultural românesc este același – celălalt, oricine ar fi el, este „suspectul de serviciu“.

Cu toate acestea, există și o diferență clară între pattern-ul celor mai mulți români și al celor mai mulți bancheri. Spre deosebire de bancheri, marea majoritate a participanților români au intrat în jocul economic și nu și-au negat instinctele naturii umane. În experimentul nostru, cei mai mulți dintre bancheri nu au intrat în jocul economic. Iar efectele acestor alegeri ne influențează pe toți.

Ideea cu care am plecat de la conferința „Recîștigarea încrederii în sistemul bancar din România“ a fost următoarea: Noi sîntem perfecți, ceilalți (clienții) trebuie să se schimbe!

Cum să refacem cultura legăturilor sociale?

Adoptînd expresia lui Goethe, putem spune că societatea românească actuală nu este „închegată“, că lipsa de încredere este atît de profundă încît orice formă de colaborare pare imposibilă. Dar, așa cum Regele Lear s-a trezit ţipînd „Nu-i nimeni vinovat“, și noi știm foarte bine că sîntem, cu toții, în aceeași oală, vinovați de lipsa noastră de încredere în ceilalți. În mod instinctiv și rațional, vrem să ne protejăm de dușmanii noștri reprezentați în chip simbolic de toți ceilalți. Vrem să arătăm mai bine și să ne demonstrăm că sîntem mai buni. Rațional vorbind, nu acordăm încredere, iar în mod instictiv o atribuim doar aparent cu scopul de a ne salva. Deci, în ambele situații, cei mai mulți dintre noi pornim la drum construcția cu celălalt de la premisa de neîncredere. Natura umană și cultura românească au învățat să meargă împreună în acest fel.

Cum anume am putea schimba atitudinea fundamentală de raportare la celălalt, cum putem să facem trecerea de la neîncredere la încredere? Natura umană nu o putem tranforma în mod semnificativ, dar, în schimb, putem să o dezlănțuim. Ceea ce putem schimba este cultura, modelul cultural, pattern-ul comportamentelor noastre.

Mary Douglas ne oferă exemple despre cum încrederea reciprocă și colaborarea pot fi reconstruite într-o manieră durabilă. De exemplu, savanții din domeniul medicinei nucleare au o metodă satisfăcătoare prin care își verifică unii altora afirmațiile. Alte exemple de colaborare și încredere reciprocă, care se bazează pe un sistem comun de verificare, sînt cele dintre medic și pacient, profesor și elev. Cu alte cuvinte, într-o cultură sănătoasă a încrederii și colaborării, instinctul (de a acorda încredere) este completat de un model rațional împărtășit, de verificare și, în cazuri extreme, de sancționare. Vorbim, așadar, despre o reconstrucție, o remodelare a culturii legăturilor noastre sociale. Modelul cultural al reconstrucției colaborării este unul foarte simplu: 1) acordăm încredere (premisa de încredere); 2) adoptăm împreună cu celălalt un sistem de verificare reciprocă (reperele colaborării); 3) intervenim în situația în care celălalt fraudează încrederea noastră, pedepsindu-l.

Exercițiul încrederii și încercarea trădării

O cultură sănătoasă a legăturilor noastre sociale, a încrederii și a colaborării nu poate fi susținută fără un efort voluntar și continuu din partea noastră. O atitudine de încredere în semeni, chiar dacă este alimentată de instinct, nu poate fi cultivată pe termen lung fără o perspectivă mai largă asupra vieții și a rolului nostru în lumea asta, a datoriei noastre față de noi înșine. Iar cunoașterea de sine, exercițiul demnității și al respectului de sine n-ar trebui să fie ușor deturnate de niște trădări pe care fiecare dintre noi le-am experimentat la un moment dat. Dorind să aducem ceva, cît de mic, lumii în care trăim, datoria noastră este de a experimenta la nesfîrșit exercițiul încrederii, chiar și atunci cînd am fost trădați.

Pentru Petru Creția (în cartea Luminile și umbrele sufletului, Editura Humanitas, București, 2015, pp. 73-76), „trădarea încrederii cuiva în noi este o vină foarte gravă, atît în sine, cît și pentru că cel înșelat în încrederea lui își poate pierde, în general, încrederea în oameni, ferindu-se chiar de cei cu adevărat vrednici de încredere“.

Trădarea este un fel de mutilare socială și morală a semenului nostru. Pentru că generează neîncredere, iar neîncrederea este o infirmitate socială care ne privează de a ne bucura de furmusețea legăturilor cu semenii noștri. Iată de ce La Rochefoucauld spunea că „este mai rușinos să n-ai încredere în prietenii tăi decît să fii înșelat de ei“.

Petru Creția își încheie gîndul lui despre încredere împărtășindu-ne că „…dacă aș mai avea de trăit încă o dată viața pe care am trăit-o deja, aș acorda unui prieten încrederea mea absolută și, păstrîndu-i-o mereu, l-aș lăsa să mi-o trădeze de atîtea ori pînă cînd m-ar iubi. Și, împreună cu mine, pe sine, iertîndu-se în numele meu.“

Dorin Bodea este doctor în economie, director general şi senior consultant la Result Development. A publicat, între altele, volumul Valorile angajaţilor români (2013).