Don Draper (Jon Hamm), din Mad Men, cum spuneam în articolul precedent, pare a se schimba radical atunci cînd se îndrăgostește de a doua soție, Megan Draper (Jessica Pare). La început, cînd e îndrăgostit, cînd i se pare că a văzut în Megan altceva decît la toate celelalte femei cu care a avut de-a face – căldură, altruism și dedicație, pe lîngă drăgălășenie și delicatețe –, are privirea umedă și aerul de cățel plouat de care spuneam.

Îndrăgostirea, pe chipul unui dur precum Don, se vede mai mult fizic decît alt­fel. Îl schimbă într-un mod pe undeva demn de milă, înduioșător: nu vedem pe fața lui iluminarea despre care tot auzim și citim că apare pe chipul îndrăgostiților. Ci umezirea asta, care apare mai curînd ca o slăbiciune, ca o decădere fizică. Don se hotărăște s-o ceară de nevastă pe Megan atunci cînd vede că ea se-nțelege cu co­piii lui. Ca să zic așa, trece proba de foc, cea a maternității potențiale, chiar de împrumut. Și urmează o perioadă pare-se idilică pentru Don, probabil și pentru Megan, în care ea se împarte între rolul de secretară, apoi de copywriter, la agenție, și cel de soție cvasitradițională care, printre altele, decorează case și gătește.

În toată această perioadă, Don continuă să joace cu ochi umezi și privirea pierdută. Continuă să fie fericit în modul ăla între duios și entuziast, ușor sărit de pe șine. Ce se întîmplă la agenție nu-l prea mai interesează, o ia adeseori pe Megan și fuge cu ea în lume, îi place să fie cu ea, împărtășește cu ea. Incredibil totul, pentru Don pe care-l știam. Megan, cel puțin la început, pare de treabă, o frumoasă cu suflet cald, ce poate fi mai extraordinar de atît?

Totul e minunat pînă în momentul în care aceeași Megan, la o readucere aminte din partea antipaticului ei tată, se hotărăște să se întoarcă la cariera ei actoricească ratată, abandonată pe parcurs. Aici, brusc sau treptat, toate se prăbușesc, Don se prăbușește. Începe iar să mintă, să se prefacă, se preface fericit, ca să nu strice relația, cînd e, de fapt, din ce în ce mai nefericit. Megan e naivă și nu observă mai nimic, conectată fiind doar la visul ei pseudo-hollywoodian. Don o iubise pe Betty în varianta lui de bărbat absolut al anilor ’50, și pe Megan în cea a anilor ’60 spre ’70, un pic mai democratic. Fusese de acord ca ea să lucreze, dar în felul lui, cumva mereu la dispoziția lui, și cu el. Nu fusese, de fapt, niciodată de acord cu cariera ei.

Iubitele lui Don, mai toate aproximativ pe același calapod, șatene și cu chipuri oarecum neregulate, avînd un fel de vino-ncoace fără să fie în totalitate frumoase (precum nevestele), sînt, în schimb, femei mai libere pentru epocile respective și reprezentante ale unor moduri de viață mai puțin convenționale. Cea din­tîi, Midge (Rosemarie DeWitt), al unuia hippie și creativ. Din cînd în cînd, îl ia pe Don cel veșnic la costum în lumea ei rebelă și-l face, contre cœur, să ia parte împreună cu ea la tot soiul de experiențe. Următoarea, Rachel Menken (Maggie ­Siff), patroana unui mare magazin și clienta lui Don, vrea totul, pînă la capăt, cu arme și bagaje. Bobbie Barrett (Melinda Mc Graw) e femeia de lume, necugetată și care duce lucrurile la extrem fără să-și dea seama. Miss Bishop (Darby Stanchfield), învățătoarea lui Sally, e o working woman culturală și avangardistă. Sylvia Rosen (Linda Cardellini) – vecina casnică, pătimașă și pragmatică.

Din păcate, în afară de momentele fericite din cele două căsnicii și, desigur, de momentele fericite și pasionale cu iubitele lui, Don pare cu adevărat fericit doar cu Anna Draper (Melinda Page Hamilton). Anna este soția celui căruia Don i-a preluat identitatea, care nu a fost niciodată iubita lui, dar cu care pare să-și fi găsit locul. Singura care pare să-l cunoască și să-l înțeleagă pînă la capăt. De altfel, pînă la sfîrșitul serialului, Don nu reușește să se oprească în vreo relație. Nu rămîne cu nici una din nevestele sale și nici cu vreuna din iubite. Chiar și Anna dispare, fizic, moare. Ajungi să-l urmărești avid, chiar febril, pe Don, de la un punct căutînd, alături de el, desigur, în varianta Mad Men, formula fericirii. Sau măcar soluția supraviețuirii.

Îl vedem tot mai desfigurat, bînd tot mai mult și tot mai neinteresat de viața profesională. Cea care, pînă la un punct, părea adevărata lui viață, identitatea lui. Mereu pe cale de a fi dat afară, făcîndu-se de rîs în diverse situații. Tot mai puțin impecabil. Trăim parcă (cel puțin eu, una), alături de el, decăderea și căderea în derizoriu a unor valori ce păreau neprețuite. Neîndemînatica adaptare la schimbare (Don la costum în mijlocul intemperiilor și vîrtejurilor de toate felurile e simbolic, în acest sens). Pentru ca, în finalul serialului, să ni se ofere o soluție surprinzătoare, care încă m-a pus pe gînduri: Don refugiindu-se într-o loc de retragere și descoperire spirituală. Lepădînd costumul și, în cele din urmă, părînd dornic să încerce și așa ceva.