De cînd mă știu mi-am dorit să fiu acea persoană cu alegeri manifeste și ferme, cu preferințe beton pe care să le onorez indiferent de circumstanțe. Am vrut foarte-foarte tare să fac și eu fițe așa cum am văzut la altă lume. Să mi se îndeplinească diverse dorințe, să fiu puțin prințesă.

N-am reușit. Probabil că singura perioadă cît de cît conștientă în care am făcut mofturi s-a petrecut pe la 6-7-8 ani, cînd toate fetițele sînt costelive și nu mănîncă mai nimic. Dar atît. Căci mai apoi am fost frunză în vînt fără mari pretenții personale, fluturînd de la un grup la altul și mergînd pe mîna vreunui alfa dog sau beta bitch din grupurile respective. Singura chestie care mi-a rămas din copilărie și pînă acum pare să fie o anume aversiune față de supa cu găluști, dar la foame, sigur trec și peste asta.

Fiind eu cu simțul valorii și al preferințelor personale într-atît de fleoșcăit, nu am putut să nu mă uit cu o oarecare admirație la persoanele care-și puneau lumea la picioare. Oricare și oricît de mică se întîmpla să fie lumea asta a lor: părinți, soț, familie, cei mai buni prieteni. Persoane care știau clar că nu mănîncă sendvișurile cu crustă și chiar așa le primeau, cele care aveau tabiet de dormit pînă la o oră anume și chiar așa făceau, cele care nu puteau să meargă un pic pe jos în ploaie fiindcă ar fi făcut o criză de nervi pe care o și făceau, și altele asemenea. Nu știu cum se făcea că eu, pe de altă parte, ajungeam să mănînc nu neapărat ce aș fi vrut, să beau nu neapărat ce mi-ar fi plăcut și să merg în locurile în care nu țineam neapărat să ajung. O moliciune sufletească, o amabilitate bovină, combinată cu o stupidă dorință de a face ceva pentru ca restul lumii să se simtă bine (de parcă dădeam permanent o petrecere mondială în care eu eram gazda eternă) făcea ca prezența mea, alegerile mele să fluture zdrențuite în direcția vîntului alegerilor altora.

Din cauza acestei lipse de certitudini, fără o personalitate închisă la guler ca a altora, nu am putut, de pildă, să trimit niciodată o mîncare proastă sau o comandă adusă greșit înapoi la bucătărie. M-ar fi îngrozit ochii speriați ai chelnerului nevoit să ducă înapoi – și să plătească probabil pentru greșeală – ceva ce nu comandasem. Acum cîteva zile m-am făcut că nu observ că se trecuse pe nota de plată un fel de mîncare comandat, dar care nu venise niciodată la masă. Vă spun imediat și de ce. Eram la masă cu o persoană care ar fi fost în stare să răstoarne localul ăla cu fundul în sus, care ar fi făcut un război atomic-nuclear din biata greșeală. Am preferat să-mi păstrez zenul. Sînt sigură că e multă lume care nu va fi de acord cu asemenea comportamente, dar asta e, îmi asum, la urma urmei, totul.

Am văzut apoi ce înseamnă părinți reduși la nimic din cauza fițelor copiilor lor. Cazuri în care, dacă pe copil îl doare burta, se răstoarnă toată familia cu susul în jos, se umblă pe vîrfuri și se vorbește ca la spital. Cazuri în care alegerea unui șnițel devenea o problemă de strategie mondială și un prilej de nesfîrșite scenarii legate de prospețime, etică alimentară și urmări digestive. Nu exagerez deloc cînd spun că am văzut familii care navighează anevoie printre aisbergurile capriciilor celor care o compun. Mame care gătesc vreo trei feluri de mîncare ca să mulțumească pe toată lumea. Tați cu riduri de îngrijorare pe frunte că trebuie să ducă și să ia copiii de la înot, desen și franceză, drumuri în care nu încape nici greșeală, nici întîrziere. Soți aflați pe muchia unei căderi nervoase pentru că soțiilor li s-a pus pătrunjel în ciorbă, iar alea nu suportă pătrunjelul.

Cineva nu se poate scula devreme, altcineva are alergie închipuită la gluten, altul refuză supa călîie și, în general, îndoaie lumea după chipul și asemănarea lui. O generație proaspătă e din ce în ce mai hotărîtă să facă ce vrea, cum vrea. E nemaipomenit de bine. Atîta vreme cît mai are răbdare și cu Done Quijoate din astea ca mine, locuite încă de cavalerisme mucegăite. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.