Odată cu vremea frumoasă, cumva, totul devine (și) mai insuportabil. E ca și cum ai avea o obligație să te bucuri de ea (de vreme), dar și de toate cele: de natură, precum în poeziile pășuniste. Pînă atunci, în mare măsură, nu ești prea conștient de natură. Sau ești mai curînd alert la impedimentele ei: cînd e gheață pe jos și nu poți circula, cînd zăpada nu te lasă să-ți scoți mașina din parcare ori vîntul dărîmă copacii din jur. Cînd, însă, roata se schimbă și natura devine mai mult decît prietenoasă, totul cotește spre „periculos“ în direcția cealaltă: parcă ceva plutește în aer și vrem cu toții, la unison, într-un cor patetic, dar vioi, să știm cît mai multe despre „the birds and the bees“. Stihia, paradoxal, pozitivă a naturii intră-n noi și devenim, ca-n comediile romantice vechi, mai soft, mai deschiși la sentimentalisme și efuziuni.

Începem să observăm scene și personaje idilice pe stradă: cum ar fi un motan siamez, aristocratic, care stă pe un gard și se uită fix la tine cu ochii de culoarea cerului; cerul însuși, care devine, brusc, fascinant, fie că e văzut de jos, ca un uriaș clopot fremătător, fie de sus, de la înălțimea unui pom dantelat, pe a cărui creangă subțire locuiește o cioară, fie prin geamul murdar al unui vehicul, pe care totuși i se pot zări culorile, care arată spațial, așa cum ne apar prin filmele SF.

Sau vedem graffiti-urile orașului, care, constat, au ajuns nu doar tot mai filozofice, ci și mai sensibile. Nu pot să nu-l pomenesc pe cel întîlnit întîmplător, care, ca să mă exprim în spiritul deja amintit, „mi-a sfîșiat inima“: Iubesc nesfîrșesc. Scris pe un zid gălbui, sub un geam tare mic. Recunosc că m-am zgîit la el îndelung și degeaba, întorcîndu-l pe toate fețele cu punctuația lui cu tot: inițial mi s-a părut că între cele două cuvinte e un punct și ele sînt două verbe alăturate – care, în forma asta, ar avea legătură cu cele două lucruri esențiale ale condiției omenești în legătură cu care m-a pus în gardă o doamnă dintr-un magazin, să zicem, ezoteric. După un timp, însă, am văzut că nu e punct între cele două, iar al doilea cuvînt e un determinant al celui dintîi: și așa a fost și mai frumos și m‑a aruncat și mai abitir într-o visare făr’ de sfîrșit.

Apoi, dispoziția asta soft de primăvară se manifestă în relațiile cu semeni. Vezi oameni necunoscuți pe stradă, pentru care probabil ești invizibil, și un mic demon de anotimp îți dă ghes să-i ajuți – au, n-au chef –, cu riscul de a deveni hărțuitor. De pildă, două femei, probabil mamă și fiică, tot căutau un taxi în fața unui magazin. Și, desigur, nu reușeau să găsească nici unul. M-am întors spre ele, eludînd faptul că și-au dat seama că am tras cu urechea la conversația lor, și le‑am dat telefonul încă unei firme. Întîmplător, chiar au găsit un taxi la firma respectivă. Cînd s-au urcat în el, cu cățel și purcel, mă simțeam de parcă îmi plecaseră niște rude, voiam să le fac cu mîna (așa cum, pe vremea cînd eram copii, făceam cu mîna din tren și la tren, fără să ne pese că era vorba de oameni necunoscuți și, culmea, ni se și răspundea).

În înțelegerea „omenească“ de primăvară intră, de pildă, și doamna între două vîrste de la un restaurant de pește de la un mall, care se află la intrarea într-un cinema. Uneori, mănînc acolo sau cumpăr chestii de luat acasă sau la film. Doamna în cauză s-a prins că lumea (sau doar eu?) cumpără diverse pentru a le consuma la film, pentru că, între noi fie vorba, bufetul respectivului cinema nu are mai nimic interesant. Așa că a ajuns să‑și învețe, cu înțelepciune, clienții cu aplecare către o minusculă aventură cum să‑și îndese respectivele produse în rucsac, ce accesorii să mai ia ca să nu se murdărească și cum se desfac băuturile.

Doar cu ajutorul ei am reușit eu să beau șampanie, cu prietenele, cu ocazia unei aniversări destul de importante, la filmul Cum să fii singur și fericit (How to be single, 2016, Christian Ditter). O comedie romantică mai altfel, așa cum am mai spus, care oferă și o soluție destul de neobișnuită, în producțiile de gen, pentru reprezentantele sexului feminin: și anume, dacă nu găsesc bărbatul adecvat, decît să fie așa, oricum, cu cineva, mai bine să fie pe cont propriu. Fermecătoarea Alice (Dakota Johnson, cea din Fifty Shades of Grey, Sam Taylor-Johnson, 2015), după ce e părăsită de iubitul din facultate, neînțeleasă de unul mai matur și tată pe deasupra, și neinteresată de un al treilea, care era doar un prieten cu dorințe, găsește o soluție care, chiar și pentru o primăvară idilică, nu mi se pare de lepădat: își închiriază un apartament perfect, nu doar cu o uimitoare vedere la stradă, ci și cu niște scări newyorkeze de incendiu, pe care, culmea, poți face ceva mai mult decît interesant. Poți sta să citești uitîndu-te la lume și, măcar aparent, un pic mai sus decît grosul ei…