Pe „vremea mea“ exista o întrebare care intra în mod obligatoriu în interogatoriul politicos adresat unei persoane abia cunoscute: „Ești optimist sau pesimist?“ Era un fel de a-l / de a o întreba „Ce culoare au umorile ochilor tăi“ sau „Cum se vede lumea de acolo, din tine?“ Cum orice variantă ai fi ales, discuția s-ar fi complicat inutil, devenise tot atît de obișnuit să „o scurtezi“ cu un răspuns „deștept“ și fără legătură cu întrebarea, să lovești dilema drept între coarne cu o variantă la care, chipurile, nu se gîndise nimeni. Spuneai „Realist“ – așa cum, într-un caz similar și mult mai răspîndit, se răspunde „Bine“ la întrebarea-salut „Ce faci?“ –, schimbul de replici încheindu-se cu un zîmbet agreat de ambele părți.

Mi-am amintit de această succintă „anchetă psihologică“ în contextul discuției despre eutanasie. Oare adepții eutanasiei sînt optimiști sau pesimiști? Ei bine, da, răspunsul pe care se vor grăbi și ei să-l dea va fi: „Realist“. Și totuși, să le refuzăm această eschivă luînd „realismul“ drept punct de reper la care se raportează ambele „extreme“ și să reformulăm întrebarea astfel: sînt ei realist-optimiști sau realist-pesimiști? Sînt absolut convins că adepții eutanasiei sînt optimiști „incurabili“, oameni voluntari ce reușesc tot ce-și propun, pentru care nu există „obstacole insurmonatabile“ și – mai ales – oameni pentru care viața este dominată de „principiul plăcerii“. Acest fond puternic hedonist al gîndirii și sensibilității lor răbufnește în raționamentul ce pare atît de imbatabil la prima vedere: „Cînd, în viața unui om, cantitatea de suferință depășește cantitatea de plăcere de a trăi, atunci pentru acesta e timpul să moară“. Premisele sînt vizibile în această concluzie atît de radicală: „viața este făcută pentru plăcere“, „durerea și suferința sînt încălcări ale demnității umane“, „nu există nimic ce nu poate fi decis de ființa umană, inclusiv moartea sa“.

Deși uneori îi împrumută numele (sinucidere asistată), eutanasia trebuie clar distinsă de sinucidere. Moartea „voluntară“ a fost de-a lungul vremii subiectul a numeroase abordări de ordin religios, psihologic, sociologic, psihiatric și filozofic. Doar că prezența „celuilalt“ în această ultimă afacere a individului, în această „încheiere a socotelilor“ cu viața era strict de ordinul judecății – fie aprobative, fie condamnatorii. În eutanasie însă, „celălalt“ este implicat în legiferarea și administrarea morții voluntare. Spre deosebire de sinucidere, eutanasia se dorește să fie o „instituție socială“ atît din punct de vedere politico-juridic (alegerea morții este un drept al individului; corelativ dreptului la viață, există dreptul la moarte al fiecărei persoane), cît și din punct de vedere economic (moartea fiind un „bun“ care poate fi livrat, în anumite condiții, la cererea clientului). Moartea voluntară devine, astfel, nu doar acceptată de societate, ci reglementată, normată, desfășurată în anumite condiții, programată, cumpărată și controlată.

Nu de puține ori s-a vorbit despre hedonismul societății europene actuale, despre eliberarea principiului plăcerii de sub apăsarea – angoasantă și terifiantă – a perspectivei morții. Or, pentru hedonistul zilelor noastre, ideea că există ceva care – orice ar face – îi scapă de sub control, îi limitează capacitatea de acțiune și, mai ales, îl face să sufere este inacceptabilă. Cum te mai poți bucura pe deplin de viață dacă în orice bucurie este înfiptă așchia lui memento mori, boldul morții și al perspectivei suferinței, fie ea și ultimă? Pentru omul zilelor noastre – alergic la orice formă de transcendență, homo deus cum i s-a spus –, moartea rămăsese singura alteritate insurmontabilă, limita absolută – a puterii sale, a averii sale, a libertății sale, a personalității sale. Desigur, medicii din zilele noastre sînt avocați excelenți care pot obține amînări ale punerii în execuție a condamnării noastre definitive și irevocabile. Dar nimic mai mult! În cele din urmă, fiecare dintre noi trebuie să-și „plătească obștescul tribut“ celui mai orb și mai inflexibil perceptor. Moartea este plata de care nimeni nu scapă, este impozitul pe care toată lumea trebuie să-l plătească, este „seama“ pe care o datorezi pentru simplul fapt că te-ai născut. Nu există alt fel de a plăti excursia pe tărîmul însorit al vieții decît moartea, sfîrșitul călătoriei coincide cu sfîrșitul călătorului.

O asemenea perspectivă este cît se poate de vexantă pentru omul întreprinzător și activ al zilelor noastre. El, care a dărîmat zeii și miturile, el, care l-a ucis pe Dumnezeu însuși, el, care și-a luat propria viață în mîini, el, cel liber să decidă cum să trăiască și cine să-l conducă și care poate hotărî cum să arate, dacă e femeie sau bărbat sau nici una din cele două, se confruntă cu această inacceptabilă transcendență imanentă propriului său corp, cu această limită „intim-străină“ (Gabriel Liiceanu), cu această contradicție identitară. Or, eutanasia este instituția prin care incontrolabilul morții este trecut în „puterea“ individului, moartea devine apropriabilă. Moartea este ultima proprietate pe care omul actual și-o poate cumpăra. Și, ca în oricare tranzacție similară, notarizarea este esențială: prezența martorilor, constatarea actului de voință și a lucidității celui în cauză. În urma acestui act, individul devine stăpîn pe veci asupra noii proprietăți dobîndite. Nicicînd împămîntenirea n-a avut un înțeles mai literal… Mai mult decît alte considerente, tocmai această similitudine cu achiziționarea unei proprietăți face atît de necesară asistența în cazul acestui tip de moarte voluntară.

Prefixul eu din cuvîntul „eutanasie“ (în greacă – bine, plăcut) spune prin el însuși foarte multe. Eutanasia este felul în care hedonistul zilelor noastre își închipuie că a „reușit“ unirea celor două teze contradictorii – eros și tanathos, plăcerea și moartea. De fapt, tensiunea diferenței radicale nu este în acest caz nici depășită dialectic, pe un nivel superior, nici acceptată, sfîșietor, ca „sinteză existențială“. În nici unul din sensurile ei, nu avem aici o sinteză, ci – cum ar spune Camus – este vorba despre anularea termenului opus. Din punctul de vedere al complexității, reducerea morții la plăcere este cel mai simplist și primitiv mod de a rezolva problema. Dar nu complexitatea este în discuție acum. Faptul că moartea trebuie să fie, în viziunea omului hedonist al zilelor noastre, plăcută, nedureroasă, ne arată că principiul plăcerii și-a dobîndit – chiar și prin fraudarea logicii – supremația în psihismul omului actual. Durerea, suferința, agonia sînt modurile prin care viața răspunde acestei absolute contraziceri a ei care este moartea. Deși intrinsecă vieții, moartea nu este și nu poate fi un act al vieții, așa cum își imaginează adepții eutanasiei. De aceea a vedea spectacolul eutanasiei este atît de răvășitor: ai pînă la capăt senzația că cel în cauză confundă pînă în ultima clipă moartea cu un fapt de viață, căci numai faptele de viață pot fi alese, moartea este fatalitatea absolută, deci, prin definiție, iese complet din registrul alegerii.

În același timp, eutanasia este, în mod inconștient,o formă naivă de exprimare a dorinței de imortalitate a unui om pe deplin secularizat. Privată de „atributele“ ei „tradiționale“: exterioritatea (moartea nu mai vine din afara mea, ci din mine), imprevizibilitatea (nu mă ia prin surprindere, ci o programez din timp), necesitatea (nu mai este fatală pentru că eu decid că vreau și cînd vreau să mor), moartea este – în imaginarul omului hedonist – „desființată“, abolită. De fapt, „moartea“ clasică, în tot ce avea ea mai înspăimîntător și mai hidos, nu mai există. Prin eutanasie devii, practic, nemuritor sau, mai precis, non-muritor.

Însă cel mai înfiorător lucru în problematica eutanasiei mi se pare tocmai implicarea celuilalt în administrarea morții. „Instinctele“ noastre fundamentale sînt atrofiate în ambele direcții: în cel care și cere moartea și în cel care i-o dă. Stă în natura noastră de oameni – de ființe vii, în cele din urmă – să fugim de moarte, să „perseverăm în existență“ și să încercăm salvarea oricărui semen aflat în pericol de moarte. Or, prin implementarea eutanasiei, sîntem „convinși“ să ne inhibăm reacția naturală de a sări în ajutorul celui care stă să moară – ruda noastră apropiată –, să-i acceptăm sfîrșitul, să vedem cum moare, la cererea sa, sub ochii noștri. Sinuciderea „asistată“ este o dublă sinucidere – a celui care „alege“ să moară și a celorlalți participanți la eutanasie.

Dezacordul fundamental cu moartea este subminat în cele două centre ale ființei umane: iubirea de sine și altruismul. Or, omul este om doar întrucît are înlăuntrul său, în mod conștient, acest dezacord total, insolubil, cu moartea. Moartea ne va învinge în cele din urmă pe fiecare în parte. Dar rămînem oameni numai într-atît cît continuăm să ne luptăm cu ea, în ciuda enormei, injustei sale superiorități. Nu întîmplător acel ultim fenomen al corpului nostru cotropit de moarte a fost numit agonie, luptă. Omul și orice ființă vie se luptă în mod natural pînă în ultima clipă, pînă la ultima picătură de energie și de sînge cu ceea ce constituie contrazicerea absolută a vieții, cu care deci, din principiu, este imposibil să cazi la un acord sau la pace. Între viață și moarte nu există termen mediu. Porțile vieții sînt bine zăvorîte pe dinăuntru. Moartea nu poate intra aici decît prin violență, brutal, prin cotropire. A încerca să-i deschizi calea din interior, pe lîngă faptul că este o iluzie, este un act contra naturii. Este o iluzie contra naturii. Viața nu poate face pact cu moartea, de la cele mai simple forme ale ei pînă la cele mai dezvoltate. Strivitoarei superiorități a morții îi corespunde o inflexibilitate totală a formelor de viață, oricît de fragile ar fi. Moartea este alteritatea absolută a vieții – nu există nici un „simț“ al ei, nici un „principiu“, nici o „amintire“. Orice formă de viață este, în această privință, oarbă și surdă, nu are nici un organ prin care să-i „perceapă“ întunericul și tăcerea. Conștiința morții este o formă paradoxală de cunoaștere (și poate originea oricărei cunoașteri): între obiectul cunoscut și subiectul cunoscător nu există nici un „punct de contact“, nici un „principiu“ comun și deci, propriu zis, nici o posibilitate de cunoaștere*. Conștiința morții emite o judecată universal-necesară pe temeiuri exclusiv empirice: „toți oamenii sînt muritori“ este o judecată a priori – a posteriori, o matematică a observației. În sfîrșit, conștiința morții este cea mai deplină conștiință a misterului. Toate încercările de a explica rațional moartea eșuează pentru că, așa cum bine zicea cineva, în logică nu există moarte. Orice pereche de ochi se deschide în lume nu se poate simți altfel decît eternă și necesară, existentă dintotdeauna și pentru totdeauna. Față de noi înșine, lumea însăși pare un accident secundar, de care – la nevoie – ne-am putea dispensa. Și cu toate astea, în același timp, noi, oamenii, știm că murim. Conștiința morții este evidența unei imposibilități, o certitudine ilogică, o judecată apodictic-absurdă. De aceea simplificarea acestei conștiințe, prin reducerea morții la un fapt de viață și la un act de voință, este un act de „dezertare“ din condiția umană. Nu poți face din tragedie un vodevil. Nu poți rîde și schimba glumițe pe patul de moarte…

Adepții eutanasiei fac mare caz de demnitate. Ei consideră că omul trebuie să moară demn, adică fără durere, suferință și degradare. Să le amintim, doar pentru a nu-și imagina că demnitatea au descoperit-o ei, că nu cu mult timp în urmă același concept avea o cu totul altă semnificație în contextul unei discuții similare. De exemplu, I. Kant considera că maximum de demnitate morală îl atinge ființa umană atunci cînd, nemaivînd nici o poftă, nici o dorință, nici o plăcere de a trăi, continuă totuși să trăiască. Continuă totuși să refuze tentația (înclinația) autosuprimării! Iată deci că demnitatea înseamnă, în contextul unei alte morale decît cea hedonistă, cu totul altceva.

Părinții și bunicii noștri ne învățau cu privire la posibilitatea sinuciderii: nu ai dreptul să-ți iei viața, nu ți-ai dat singur viața, nu poți să ți-o iei singur. M-a bulversat și m-a iritat această afirmație. Nu cumva eram mai îndreptățit să mi-o iau tocmai pentru că nu mi-am dat-o singur, nu puteam să o refuz tocmai pentru că nu o alesesem? Mi-am dat seama în timp că nu eu, ci ei aveau dreptate. Nu aveam acest drept – libertatea de alegere este atotcuprinzătoare, dar nu se poate exercita asupra ei înseși; pot alege orice, mai puțin capacitatea de alegere. Omul actual crede că și aparține în totalitate, că există o identitate absolută între el și el însuși. Or, acești părinți și bunici ne învățau că nu ne aparținem în totalitate nouă înșine, că avem doar drepturi de folosință limitate (și nu de proprietate) asupra vieții noastre, viață care vine de dincoace de noi și merge dincolo de noi. Era felul în care eram învățați, pe pielea noastră, despre transcendență, era felul în care ni se provoca senzația fizică a transcendenței.

Iar singura formă de trăire a transcendenței este antinomică, tainică și agonică. Comunicarea cu ceea ce nu ai nimic în comun nu se poate face decît prin rapt, prin violență, prin ieșire din sine. Prin moarte! 

* Freud a încercat, tîrziu și inutil, să găsească o întemeiere ontologică și gnoseologică a morții în subiect. E vorba de așa-numitele instincte ale morții, un termen contradictoriu, termen scos din joben pentru a putea „explica“, din reminiscențele unor scrupule ale idealismului subiectiv, apariția morții, căci – nu-i așa? – conform acestuia, tot ce există este, trebuie să fie întemeiat în „subiect“. 

Horia V. Pătrașcu este doctor în filozofie al Universității „Al.I. Cuza“ din Iași, cadru didactic la Departamentul de Științe Socio-umane din cadrul Universității Politehnice București. Cea mai recentă carte a sa este Terapia prin Cioran. Forța gîndirii negative (Editura Trei, 2014).