…Și jocurile alea ca să facă din oameni roboți. Sta-aaai și te uiți toată ziua în telefon sau în tabletă, ce-o fi, nu mănînci, nu bei, Doamne ferește de ce-o mai fi. Cu societatea asta informațională…“

Cînd zice „societatea informațională“ rotunjește mai mult cuvintele și le apasă în dicție perfectă. E îmbrăcată lejer, de-o plimbare; pălărie de soare cu niște motocei croșetați pe o parte a borului, bluzică albă cu broderie spartă pe la guler și pe piepți, pantalonii ăia enigmatici care îmbracă trei sferturi din doamnele în vîrstă din România, nici pînă la glezne, nici pînă la genunchi, niște falduri largi care se opresc indecis cam la trei sferturi de gambă. Sandale comode peste un soi de șosete subțiri, de culoarea pielii, care îmbracă doar laba piciorului.

Zice rotund „societate informațională“ și mîngîie creștetul nepotului care stă lîngă ea – o statuie a nefericirii. Cineva i-a pieptănat lins părul blonziu într-o parte. Din freza cuminte sar nestăpînite niște smocuri de păr. E tăcut și cuminte, bunică-sa îl mîngîie pe cap în timp ce vorbește cu străinii prin autobuz – că unde o să ajungă lumea asta, dar uite nepotul nu e chiar pierdut, învață bine, mai citește o carte și are ore bine stabilite cînd e lăsat să stea pe tabletă.

Probabil că în acel moment băiețelul urăște pe toată lumea. Și pe bunică-sa care-i tot îndreaptă freza aia oribilă, și pe doamna necunoscută care stă pe scaunul de vizavi și dă din cap politicoasă în fața bătrînei care a ales-o imediat partener de conversație. Viața lui mică e de rahat, dar încă n-are de ales. Se uită pe geam afară, fața lui îngustă și palidă – un oval stins în 368-ul unui București indiferent.

Între el și bunică-sa e o puternică legătură de sînge și, neîndoios, dragoste. Dar el ar vrea să se facă youtuber, ca Stinky, Minky, ăia la care se tot uită cînd apucă. Unul dintre ei se filmează în timp ce se uită la diverse videoclipuri pe care le comentează și apoi pune filmul pe net. OK, comentează e mult spus. La care reacționează. Adică își pune telefonul pe rec în timp ce se uită la un clip cu doi tipi grași care cîntă hip-hop, iar în jurul lor o grămadă de fete frumoase bîțîie din fund și din coapse, din mîini și din cap. În timp ce se uită la clip, youtuber-ul ăsta face grimase, încearcă să imite mișcările fetelor și face tot soiul de comentarii care se vor haioase, dar se prăvălesc penibil într-un umor ușor agramat. Dar e fascinant. Omul are peste un milion de follower-i și numărul lor crește. Iar nepotul bunicii din autobuz ar vrea să facă și el asta. Sau să se filmeze cum joacă Minecraft și să pună treaba asta pe net pentru ca alții să se uite cu orele la cum joacă el Minecraft. Sau să se uite fascinat cum niște adolescenți sud-coreeeni bagă în ei cu bețișoarele găleți de mîncare într-un fad care se numește Mukbang. Înțelegi ce spun eu aici, bunico?

Chiar dacă nu, să știi că la asta mă gîndesc atunci cînd mă duci și mă iei de la engleză, de la bazin sau de la karate. Eu, încă prea mic ca să ies din freza asta impusă, și tu, cu pantalonii tăi caraghioși, sîntem la lumi distanță, mamaie. Tu cu rujul ăla roz-prăfuit din anii ’70, cu sprîncenele încă desenate subțire în creion peste cît a mai rămas din sprîncenele tale adevărate, tu, care le știi pe toate împotriva mea, care încep să le știu pe toate, mamaie. Mai ții minte cînd erau mama și tata plecați și ne-au chemat un Uber ca să ajungem la doctor și tu ai vrut să te sui în toate mașinile care veneau pe stradă? N-ai înțeles conceptul, bunico, și mă faci de rîs.

Spui că o să ne robotizăm cu toții, dar uite cum ai stat tu cu ochii lipiți de televizor cînd prezentatoarea ta preferată de la știri a intervievat un robot. O roboată, una Sophia. Și ce ți-a mai plăcut cînd prezentatoarea ta n-a găsit altceva mai inteligent de făcut decît să pună roboata să zică „Bună seara, România“. Și s-o întrebe pe aia cum doarme. Recunoaște că te-ai distrat. Dar, na, poate că între noi nu se cască o lume întreagă, chiar dacă ne iubim. Ci două. 

Selma Iusuf este jurnalistă, re­dac­tor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.