În ultimul timp, diverse întîmplări vin peste noi mai mult decît oricînd. Cel puțin asupra mea se succed, incontrolabile, și nu pot decît să le trăiesc cum mă pricep mai bine. Și, cît de cît, să le observ.

Evenimentele astea sînt de la personale la profesionale și continuînd cu sociale și politice. Sînt perioade în care parcă toate astea își dau mîna și nu te lasă să moșmondești, liniștit, la ale tale cele de toate zilele, să te afunzi în rutina care te ajută să evadezi din realitate. Îți dorești (cel puțin, eu, una, îmi doresc) să zaci la masa ta de scris și să visezi la toate cele, mai citind, mai scriind… Și din cînd în cînd să mai vezi cîte un film care să te păstreze în visare.

Evident, în realitate, nu se poate. Sau nu se poate decît pe termen scurt. Cînd te-ai instalat mai confortabil în utopia ta, mai toate ale vieții dau peste tine. Cele care năvălesc sînt de diverse categorii, care mai de care mai plăcute. Întîi, să zicem, cele legate de sănătate. Cînd ți-e lumea mai dragă, te lasă un genunchi, simți un junghi în spate sau cazi pradă unei bronșite interminabile. Încerci să le tratezi, dar nu e atît de ușor. Acum nu te mai duci pur și simplu la un doctor care doar te consultă, ci la unul care te trimite să-ți faci diverse investigații, de la analize de sînge la RMN. Pe toate astea, dacă te grăbești, le faci într-un centru privat, unde le plătești. Deși ai asigurare de sănătate, cel puțin formal.

Apoi, legat de chestiuni profesionale. Vrei să faci ceva, să creezi ceva ce-ți place. Dar asta nu înseamnă că vei cîștiga, neapărat, și bani din asta. (Banii se pare că vin, de cele mai multe ori, din lucrurile mai anoste.) Te concentrezi, muncești pentru proiectul tău idealist. Citești cîteva cărți, scoți idei, îți vin idei, ești fericit. Îți pui proiectul în aplicare, iese bine, oamenii cu care ai de-a face par mulțumiți. Dar nu cîștigi aproape nimic. Ce-i drept, ai fost fericit un timp.

Sînt, apoi, chestiunile administrative. Ai o proprietate, două, te poți considera măcar o persoană mulțumită, dacă nu fericită. Dar proprietățile astea trebuie administrate, și asta nu se face de la sine. Trebuie să te ocupi tu de ele și să ai de-a face cu alți oameni care se ocupă de ele. Cum pot. Vine o vreme în care toate se strică, parcă la un semn. Și e vorba de lucrări destul de mari, care înghit mulți bani. Oamenii care se ocupă de proprietățile tale clachează, în asemenea situații, îi lasă nervii. Te duci, îi împaci, te faci că ești Zen. I-ai împăcat pe respectivii oameni, ți-ai luat o piatră de pe inimă. Între timp, meseriașii care au reparat ce-au avut de reparat, după ce și iau, desigur, banii, pleacă fără să mai ducă la bun sfîrșit și operațiunea finală. Dispar în ceață și nu mai răspund la telefon. (Noroc că știai asta din filme, ce bine e să vezi multe filme…)

Trebuie, la un moment dat, să închiriezi un apartament în oraș, pentru cîteva zile. Te uiți pe una din rețelele consacrate: prețul e rezonabil, totul arată bine în poză, îl închiriezi. Cînd ajungi acolo, cîteva lucruri nu se potrivesc. În dormitorul-sufragerie nu există geam, e doar unul pictat pe perete. Asta să zicem că nu e mare lucru. Apartamentul are, însă, și o terasă interesantă, dar dubioasă. Cu multe geamuri și uși. Le deschizi pe toate, pe rînd, precum în castelul lui Barbă-Albastră. Una dintre ele, care se deschide mai greu, dă spre o scară plină de gunoaie, care duce la subsol. Stairway to Hell, am spune dacă am exagera sau am face un scenariu horror. Ușa nu se încuie. O închizi bine și te întorci în încăperea cu geam fals. Acolo timpul trece, televizorul merge (căci ce-ți poți dori mai mult decît un ecran aproximativ uriaș în mijlocul peretelui?) și lucrurile se mai poleiesc. Dar nu pentru mult timp: la un moment dat, începe o mică forfotă nebănuită; cînd te îndrepți spre bucătărie, îi vezi, în splendoarea lor: sînt gîndacii de bucătărie. Mulți și alerți.

Am schimbat apartamentul cu o cameră de hotel. Proprietarul ne-a dat o parte din bani înapoi. În hotelul la care am ajuns, în prima zi, am avut o întîlnire haioasă: unul dintre gîndacii de talie mică venise cu noi. Altfel, hotelul era curat. În cameră trona un mare pat alb și confortabil, care o ocupa mai pe toată. Încăperea ar fi putut fi chiar mare, dacă nu le-ar fi conținut pe toate într-un amalgam care sufoca orice intimitate: cabina de duș, WC-ul, chiuveta, desigur aproape toate separate de cîte un perete de sticlă netransparent. Și totuși… În jurul marelui pat alb te simțeai descoperit.

Întîmplările care te iau pe sus nu se opresc aici. Celor private li se adaugă unele publice: cînd se întîmplă ceva eufemistic spus neplăcut în țara în care trăiești, nu poți să-ți continui visarea decît dacă ești inconștient. Simți nevoia să pui și tu umărul cît și cum poți. Postura de cetățean e tot a ta, și nu poți s o ignori. Așa că, atunci cînd ți se încalcă drepturile, te duci și protestezi. Îți asumi că liniștea ta visătoare se va tot duce pe apa sîmbetei.

Foto: flickr