Cazul copiilor agresați sexual la București zilele trecute a stîrnit, pe bună dreptate, indignarea publică și vigilența presei. Au fost mobilizate echipe nenumărate de polițiști, au fost puse în circulație informații despre chipul agresorului și locul faptei, rețelele de socializare au intrat în alertă. Psihologi, psihologi criminaliști, psihiatri, pedagogi au lansat, în mass-media, mesaje clare despre detectarea abuzurilor, despre prevenție, despre consilierea post-traumatică etc. Agresorul a fost prins. Solidaritatea bucureștenilor în fața răului a fost impresionantă.

La fel de impresionante sînt însă și statisticile referitoare la numărul copiilor abuzați în România. Sînt mulți, foarte mulți. Iar acest moment este unul numai bun să ne amintim că mii de copii sînt încă în pericol. Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor a publicat pe site-ul propriu cifre cutremurătoare: în primele șase luni ale anului trecut existau înregistrate aproape 8000 de cazuri de abuz, neglijare, exploatare. Din ele, 417 cazuri de abuz sexual, 30 de cazuri de exploatare sexuală, 86 de exploatare pentru comitere de infracțiuni, 584 de cazuri de abuz fizic. Sînt cifre care cer programe substanțiale de protecție, educație, informare. Sînt cifre care ne spun că stăm prost în privința a tot ce înseamnă protecția drepturilor copiilor.

Avem nevoie de mai mulți (și mai bine plătiți) asistenți sociali și consilieri psihologici în zonele sărace, în școli, în spitale. În luna ianuarie 2016, postul de televiziune Digi24 dezvăluia statistici incredibile despre situația sprijinului oferit de stat cazurilor sociale: doar unul din patru asistenți sociali are acte în regulă pentru a exercita această meserie. În România ar fi nevoie de încă 11.000 de profesioniști pentru a se asigura serviciul conform standardelor Uniunii Europene. Un asistent social are în grijă aproximativ 4000 de persoane, în timp ce în Suedia raportul este de 1 la 300. Aproape 20% din asistenții sociali au absolvit doar liceul. Doar 30% din comunități au înființate servicii de asistență socială, deși legea impune tuturor administrațiilor locale să le aibă cuprinse în schema de funcționare.

Avem nevoie, în școli, de ore speciale dedicate educației sexuale, educație care, printre altele, îi poate ajuta pe copiii și adolescenții noștri să se protejeze în fața pericolului, să detecteze din timp semnele unui potențial abuz, să afle pe cine să informeze atunci cînd se simt amenințați. Acest tip de educație nu poate fi lăsat doar pe umerii cîtorva ONG-uri care, cu bani puțini și cu eforturi mari, se străduiesc să facă ceea ce școala, Ministerul Educației și, în unele cazuri, părinții nu știu, nu vor sau nu pot să facă. Știu că există multe asociații care se opun acestui tip de educație în școli, cu următorul argument: sexualitatea este o problemă de intimitate familială, doar părinții au dreptul să decidă felul în care copiii lor vor afla despre ea. În România însă, există, din păcate, mulți, foarte mulți copii și adolescenți pentru care sexualitatea apare, în viața lor, abrupt, abuziv, violent, ca un coșmar. (Uneori chiar în ambianța familială.)

Avem nevoie ca dascălii, comunitatea, medicii, polițiștii să se simtă responsabili în fața oricărui tip de abuz, așa cum în mod excepțional au făcut-o, de curînd, la București. Sînt nenumărate cazurile în care vecinii află stupefiați grozăviile care se întîmplau, ani la rînd, dincolo de gardul curții lor. Sau, mai grav, știau ce se întîmplă, dar habar nu aveau cum să acționeze.

Vorbeam la începutul articolului de cazul agresiunii din București. Să nu-l lăsăm să treacă, uitînd de el, ca și cum nu ar fi decît o știre senzațională între mii de alte știri senzaționale. Să transformăm indignarea, coeziunea, grija pentru copii, atenția la cel de lîngă noi, manifestate din plin în aceste zile, în responsabilitate. 

Maria Iordănescu este psiholog.