Teoria ciorii spune că pe la noi ar bîntui patru specii, dar, pentru un ochi mai puțin exersat, ele se reduc la două: cioara neagră și cioara gri. Nimic amuzant pînă aici, dar cînd aflăm că linia naturală de demarcație dintre cele două specii este, aproximativ, fosta Cortină de Fier, începem ușor-ușor a zîmbi. Iar cînd mai aflăm și că cea gri (de fapt, „cioara grivă“) este adevărata cioară băștinașă a patriei noastre, iar cea neagră (Corvus corone) e, de fapt, o imigrantă pripășită pe-aici din Vest (adică „de-afară“), atunci chiar că ne umflă rîsul. Da, au turnat britanicii „Romanians are coming“, da’ uite că tot noi le ținem ciorile în gazdă!

Am avut de lucru, împreună cu echipa mea de arboriști, în legendarul oraș Găești, la doborît de plopi. De plopi foarte mari, evident; pe noi nu ne cheamă nimeni să dăm jos plopi normali, ci numai de la „foarte mari“ în sus. Ăsta de care vă povestesc era crescut strategic, deasupra firelor de curent care alimentează localitatea, așa că a trebuit să lucrăm foarte migălos, ceea ce ne-a mîncat o zi întreagă de muncă, de parcă noi am avea timp berechet, să stricăm cîte-o zi pentru fiecare plop; și ar mai fi fost cum ar fi fost, dacă-n plop nu erau trei cuiburi de ciori. Nu de-ale noastre, geto-dace, ci d-alea venetice, dar oricum, trei. În două dintre ele nu era nimic, perechile respective nu depuseseră montă în primăvara asta. În cel de-al treilea erau ouă. Sub cioara neagră. Le clocea.

Acum, legea spune clar: arboriștii au voie să distrugă cuiburi goale, dacă este absolut necesar, dar nu au voie să distrugă cuiburi în care sînt ouă sau puișori. Dacă este vorba de un copac de doborît, trebuie să fie luat cuibul cu grijă și mutat în alt copac, în deplină siguranță; dacă este vorba doar de-o toaletare, atunci cuibul trebuie protejat sau, în cel mai rău caz, mutat în același copac, în partea de coroană neafectată de lucrare (nu vreau să mă întrebați care este procedura de urmat în cazul păsărilor care cuibăresc în scorburi, ciocănitori, de exemplu. Care sînt și hiper-protejate de toate legile și legislațiile!). Dar în cazul de față, legea se bătea cap în cap cu altă lege, care zice că ciorile sînt „dăunători agricoli“ și trebuie distruse („combătute“) oricînd și prin orice mijloace.

Dilemă, deci. Ce trebuia să facă Rack, cățărătorul nostru, cînd și-a dat seama că cioara clocitoare n-are de gînd să dea bir cu fugiții? Nu știu ce trebuia să facă, dar știu ce-a făcut; a oprit drujba și-a strigat la mine, la sol, de unde vegheam operațiunea înarmat c-un măturoi: „Bă, Mihai, da’ io ce fac acum cu dracul ista de cioară?“ La rîndul meu, eram mai încurcat ca măgarul lui Buridan, am tușit, mi-am legat un șiret de la bocanc etc., pînă cînd soluția salvatoare a venit de la femeia de serviciu a respectivei instituții găeștene, o tăntică murdară pe halat și curată la inimă: „N-o omorîți, maică! N-o omorîți, că e și ea un suflețel! Dați-o jos într-o găleată“. Între timp, se adunase lume ca la urs, vă dați seama; am tăiat cu drujba un butucel potrivit, l-am așezat pe fundul găleții pe care am legat-o de coarda lui Rack; el s-a apropiat încetinel de cuib, a zburătăcit cioara cu blîndețe (ea făcea urît de tot, îl ataca tot timpul, deși ramurile dese o împiedicau la zbor), a desprins cu mare dificultate cuibul de pe creanga înfurcită, l-a așezat în găleată, pe butucel, și a lăsat găleata în jos, pe coardă, pînă la mine, la sol. Mi-am luat și eu o porție de la mama-cioară (avea acum liber la zbor, că la sol nu erau obstacole), dar am dus cu bine cuibul pînă la un plop mult mai mic, depărtat, căruia n-o să-i vină rîndul decît peste vreo zece ani. De suit, m-am suit cu scara, admit (n-am abilitățile lui Rack, plus că-ntr-o mînă țineam cuibul). Cînd m-am întors la lucrarea noastră, nu exagerez, erau vreo două femei bătrîne, din vecini, care lăcrimau cu șorțul la ochi. Eram deja un fel de eroi, acum (unul mai mare, în plop, și unul mai mic, la sol); în cinstea noastră, primăria a trimis o echipă de asistați social care să ne ajute la sol (un plop uriaș produce o cantitate tot uriașă de crenguțe, crengi, butucei și butuci, cantitate ce trebuie făcută să dispară, iar cum eu nu sînt Houdini, pentru asta am nevoie de două-trei remorci de tractor și de multe mîini de lucru).

Am terminat la Găești, ne-am urcat în dubița noastră, spre Sibiu, spre următorul job. Pe drum, fericiți de happy-end-ul găeștean, băieții mei și-au dat frîu liber rasismelor, scoteau mereu capul pe geam, cît e Valea Oltului de lungă, și cînd întîlneam vreo „lucrătoare în domeniul sexului“ se apucau s-o admonesteze din viteză. Nu reproduc aici decît: „Cioaro! Cioara dreacu’! La muncă, huo!“

De la Sibiu am plecat la Agnita, apoi la Cisnădie, apoi la Brașov, apoi la Focșani, apoi la Giurgiu și-n final la București. Muncă, peste tot, mai ușoară sau mai grea, mai bine sau mai prost plătită, dar nu munca este subiectul acestui articol, ci atitudinea oamenilor. În primul rînd, am devenit experți în aprecierea șomajului dintr-o localitate, pe baza numărului de gură-cască ce se-adună să ne privească lucrînd; în al doilea rînd, am învățat să citim nu numai procentul de șomeri, dar și pe cel de asistați social, că una e să ai un public de pensionari ieșiți de prin curți și alta e un public de bărbați de 30 de ani, care se ridică de pe bordura pieței și se trag mai aproape, comentînd și dînd sfaturi (reportajele TV nu sînt făcături, chiar așa e: „Uite p-ăla cu bretele, ăla e mai puturos! Trage, bă, de cracă, ce, n-ai mîncat azi?“, am încheiat paranteza). În al treilea rînd, oamenii sînt cu atît mai amabili cu noi cu cît localitatea e mai mică. În al patrulea rînd, bărbații sînt mai amabili decît femeile. În al cincilea rînd, săracii sînt mai amabili decît bogații. În al șaselea rînd, tinerii sînt mai amabili decît bătrînii. Concluzie: cel mai mult ne urăsc bucureștencele.

„Acu’ v-a apucat hărnicia, așa deodată!“; „Să lucrați duminica, nu cînd merg oamenii la muncă!“; „Special ați blocat azi strada asta, cînd am eu treabă de nu mi văd capul!“; „Nenorociților, criminalilor de copaci!“; „Are primăria bani, are de dat pe toate prostiile, da’ gropile nu le astupă!“; „Și eu unde mai parchez?!“ – un shortlist foarte short al răstelilor pe care le-auzim de la bucureștence, mai toate șoferițe, mai toate între 35 și 45 de ani, mai toate intelectuale, posibil cititoare de Dilema veche. Nu aș fi scris acest text doar ca să mă văicăresc (deși admit că-mi face plăcere), dacă nu mi-aș fi dat seama că-n mințile muncitorilor white collar („Ce meserie are fiică-ta, tușică?“, „Lucrează pe calculator“) începe s-apară o imensă confuzie între materie și informație. Da, informația „se mișcă“ singură, apeși o tastă și gata, a și ajuns unde i-ai spus, nu-i nevoie de mai mult. Materia, însă, nu se supune nici unui fel de magii. Poți să apeși pe orice tastă vrei, dar copacul nu se toaletează singur, șoseaua nu se asfaltează singură, podul, autostrada, aeroportul, metroul sau stația de epurare nu se construiesc singure, cineva, omul sau mașina manevrată de om, trebuie să mute materia de colo-colo, s-o care, s-o ducă, s-o aducă, s-o coboare, s-o ridice. Și toate astea înseamnă timp, noroi, muncitori manuali, trafic îngreunat, bani (niciodată destui), avize și-un milion de alte hîrtii, contestații în instanță, legi care se contrazic, autorități în conflict și multe altele. Nu există tasta „Enter“ pe care s-o apese o domnișoară („Lucrează pe calculator“) și s-apară o țară „ca afară“. Infrastructura de acolo este rezultatul a miliarde de ore de muncă, ore ce nu se mai văd acum; în schimb, Rack și cu mine ne vedem prea bine, cu ochiul liber, cînd mai blocăm cîte o stradă din București, cum s-a-ntîmplat de curînd (norocul meu, că ideea „materie vs informație“ nu-mi venea în veci).

O doamnă foarte frumoasă, la volanul unui imens SUV argintiu, ne-a claxonat îndelung, apoi a coborît geamul de-am putut-o vedea amenințîndu-ne cu amîndoi pumnii deodată, de parcă era pe un platou de filmare, cu ochii ieșiți din orbite, cu buburuze de salivă la colțurile gurii, ceva impresionant: „Ciorilor! Ciorile dracului! Să munciți noaptea, fir-ați ale dracului de ciori!“ 

Mihai Buzea este jurnalist la Cațavencii.

Foto: wikimedia commons