De cele mai multe ori ne ducem viețile ca spectatori de știri: din fotoliile fiecăruia privim și participăm pe cît putem la viețile celorlalți, iar ale noastre, de multe ori, ne trăiesc ele pe noi, împingîndu-ne, ca un fel de tăvălug, înainte. Apar, însă, pe parcurs, situații în care, brusc, devenim actanți. În care ne trezim că, din același fotoliu, ne uităm la noi înșine pe ecran.

Cînd se-ntîmplă așa ceva, uimirea e mare. Din fotoliul în care crănțăni floricele îți arunci ochii pe ecranul din față și, deodată, te vezi pe tine. Te vezi pe tine într-un rol principal, îndrăgostindu-te, mutînd munții, clacînd, suferind, dînd bir cu fugiții, îmbolnăvindu-te etc. Pe scurt, în anumite momente, brusc, din spectator sau figurant devii, deodată, actor principal. Acolo, pe ecran, și, cumva, în același timp, și în fotoliu, cu sabia-n mînă, ești tu purtînd războaie pe care nici nu le-ai visat.

Așa mi s-a-ntîmplat, păstrînd propor-ții-le, cînd am căzut de pe bicicletă. Eram pe bicicletă și într-o clipă am ajuns pe jos, cu bicicleta parțial peste mine. În același timp, eram undeva deasupra scenei, privind-o întîi nedumerită (Eu să fiu aia de pe jos? De ce?), apoi îngrijorată (Să fi pățit ceva? Oare sînt întreagă?) și mai apoi amuzată de propria-mi neîndemînare, iar la urmă stînjenită, rușinată, la ideea că eu am fost victima unui accident. La alte proporții, mai la fel s-a întîmplat și în cazul accidentului de mașină, atunci cînd am intrat într-un parapet, eu neavînd centură, și am scăpat cu viață la limită. Și acolo, după ce ieșisem din mașină și așteptam, pe marginea drumului, să vină cineva să ne tracteze, ieșisem din mine, dacă pot spune așa, mă plimbam curioasă și uimită pe deasupra noastră și mă întrebam dacă eu, cea de jos, voi scăpa cu viață din oroarea aia, dacă am leziuni majore pe creier, dacă va urma o tregedie.

Sentimentul final, cu care rămîneam după tot acest du-te-vino actant-spectator, era unul de stîn-jeneală. De rușine, cumva, că mă găsesc în acel jalnic rol principal negativ. În rolul de victimă. Că iar am ratat ceva, că sînt o loseriță care a dat-o-n bară, iar. Că aș vrea din nou să reintru în corul de pe margine, ca pînă atunci, și să am un obscur rol secundar. Niciodată nu mi-a plăcut să fiu vedetă, să ies în față, să am public. Dar întîmplările de acest fel din viață, de multe ori negative – uneori și pozitive – nu-și anunță venirea, nu e cineva care să te întrebe delicat dacă le primești. Te trezești acolo-n față, în văzul unor spectatori necunoscuți și neașteptați, ca-n coșmarurile din școală în care ești scos la tablă nepregătit și mereu clachezi.

Așa m-am simțit în clasa a zecea, cînd m-au chemat la cancelarie, din oră, să mă anunțe că murise tatăl meu. Eram eu și nu eram eu cea care mergea în urma nici nu mai știu cui spre locul acela, în uniforma mea prea scurtă și prea strîmtă, cu adăugiri hippie, în măsura posibilităților. Și așa mă simțeam stingheră în liceul cel nou (Școala Centrală), care mi se părea atît de mortuar în maiestatea lui, după umanitatea celui de la care mă mutasem („Creangă“). Cînd mi-au dat vestea, iar m-am ridicat deasupra. Nu puteam concepe că mi se întîmplă mie așa ceva. Nu puteam fi eu eroină de tragedie. Eu eram o fată absolut banală și, ziceam eu, normală, care se ducea la școală. Mînca și-și făcea lecțiile, se ducea cu „fetele“ la cofetărie și povestea despre iubiri imposibile și imaginare. Am recepționat vestea, m am dus acasă. Peste cîteva zile era Revelionul. O prietenă de-a mamei mi-a povestit că a venit să ne viziteze, i-am deschis eu și m-a întrebat unde-i tatăl meu. Spune că i-am răspuns că nu-i acasă.

Astăzi, la mulți ani după acea întîmplare, în vesela viață cotidiană, m-am obișnuit să fiu în mijlocul oamenilor din jur, de cele mai multe ori în comoda postură de actor în rol secundar. Această confortabilă așezare îți permite, uneori, să crezi că ai o poziție superioară față de ceilalți. Să te erijezi într-un soi de guru de buzunar, să le dai sfaturi, să-i ajuți cum poți. E confortabil să fii tu cel care dă, nu cel care cere. Brusc, te simți priceput la orice, ai ceva de spus, dovedești un soi de emulație a solidarității, a ajutorării. E nobil și plăcut să fii filantrop.

Uneori, însă, cînd ți-e lumea mai dragă, anumite lucruri groaznice ți se-ntîmplă chiar ție. Deodată descoperi că nu mai ești nici un fel de guru, și nici filantrop. De pe margine te trezești, pe neașteptate, în mijloc. Tu ești singur acolo, tu cu problema ta, în lumina unor reflectoare imaginare, dar orbitoare. Iar cei din preajmă dansează în jurul tău, cu atitudini și vorbe care mai de care mai binevoitoare, dar copleșitoare, se învîrtesc tot mai abitir, precum ielele sau hora din Mamma mia (Phyllida Lloyd, 2008) în jurul viitoarei mirese – mireasă care leșină la un moment dat. Așa cum te simți și tu tot mai strîns de același cerc. Dar, pînă la urmă, nu leșini: te liniștești, te extragi. Doar ți se mai întîmplă, încă o dată, și ție…