De fiecare dată cînd plec departe de București, pentru o lună, două sau mai mult, iau cu mine o carte: Orașele invizibile. Dacă celelalte titluri pe care le îndes în bagaje se mai schimbă, acesta rămîne constant, pentru că, citind despre cetățile improbabile ale lui Italo Calvino, îmi amintesc de propriul oraș improbabil pe care l-am lăsat acasă.

Am identificat Bucureștiul, rînd pe rînd, cu mai toate orașele descrise de Marco Polo marelui Kubilai Han în această carte, dar l-am regăsit cu precădere în evocarea Zairei, orașul-amintire, care „…nu-și spune trecutul, îl conține ca pe liniile unei mîini, scris în muchiile străzilor, în zăbrelele ferestrelor, în balustradele scărilor, în antenele paratrăsnetelor, în mînerele steagurilor, fiecare segment brăzdat la rîndul lui cu zgîrieturi, zimți, crestături, mîzgălituri“. Rareori mi-a fost dat să văd un oraș mai plin de semnele timpului ca Bucureștiul: peste tot răni, vînătăi, cicatrici, mîzgălituri, căderi și carențe.

Liniile sale din palmă sînt frînte, iar trecutul, fărîmițat. Bucureștiul a devenit în ultimele decenii nu doar un oraș improbabil, ci și unul invizibil. Poate părea ciudat sau nebunesc să afirm așa ceva, dar am convingerea că Bucureștiul este un oraș nevăzut. Pe stradă, la orele de vîrf, mergem absenți sau privim doar ținta (și nu țintă). Scopul nostru este să ajungem din punctul A în punctul B cît mai repede, fără rest, fără adaosuri inutile, fără zăbavă. Ne-am obișnuit să trecem pe bulevardul Magheru în drumul nostru spre Universitate sau Piața Romană, spre o librărie sau birou, spre bibliotecă sau facultate: e doar o linie pe hartă, pe care noi trebuie să o parcurgem, nimic mai mult. De cîte ori nu ni s a întîmplat să fim strigați pe stradă de o cunoștință și să nu o auzim sau să ne spună cineva că ne-a văzut în urmă cu cîteva zile, pe lîngă Cișmigiu: „Dar eu cum de nu te am văzut?“ Orașul a devenit un spațiu de tranzit, iar privirea noastră s a obișnuit să alunece peste clădirile mutilate și ruinate, chiar și peste persoane, fără să le mai vadă, dintr-un fel de instinct de supraviețuire. Dacă nu văd răul, dacă nu mă uit în prăpastie, ele nu există.

Așa ajungem să trăim într-un oraș necunoscut. Nici chiar auto­ritățile nu-l cunosc. Nu se știe, de pildă, numărul exact de clădiri din cele 98 de zone istorice protejate ale Capitalei, nici starea lor de conservare sau riscurile seismice. Și în mințile noastre, și pe hartă, se desenează astfel niște nebuloase prin care înaintăm cu dificultate. Orașul ne face temători: în drumurile noastre zilnice o luăm de obicei pe rutele sigure, pe bulevarde, străzi mari, active din punct de vedere economic și social. Așa se face că, la doi pași de miezul Bucureștiului, sînt străzi pe care majoritatea bucureștenilor nu au trecut nicio­dată: între Calea Moșilor și bulevardul Carol, prin cartierul evreiesc sau strada George Georgescu, situate la cîțiva pași de Piața Unirii. Zone întregi dispar astfel, nevăzute, de pe harta noastră mentală și afectivă, dar și de pe harta economică a orașului: sînt cartiere moarte, fără activități comerciale, fără incluziune socială și fără legături organice cu restul țesutului urban. Condamnate la sărăcie și uitare, ele mor încetul cu încetul, asemenea clădirilor neîngrijite care le compun și stau de multe ori să se prăbușească.

Cînd nu stau să se dezintegreze, aceste clădiri sînt mutilate, vopsite în culori improprii, care nu au nimic de-a face cu tencuiala originală, sau învăluite în polistiren. Multe case de secol XIX și-au pierdut ornamentele în tăvălugul „po­lis­ti­­re­ni­ză­rii“, fiind astăzi de nerecunoscut. Este tot o formă de invizibilitate: o­ra­șul dispare sub straturi de ignoranță care ne țin de cald. De asemenea, în centrul Bucureștiului, pe marile bulevarde odinioară avanposturi ale arhitecturii  moderniste, una din trei clădiri devine invizibilă în spatele afișelor sau panourilor publicitare. Blocul Scala, una dintre cele mai frumoase clădiri Art Déco ale Capitalei, zace, de pildă, de cîțiva ani învăluit complet într-un panou publicitar ca ntr un giulgiu. Aspectul este cu adevărat mortuar, pentru că afișele sînt menite să acopere degradarea și putrescența acestor clădiri care mor în jurul nostru.

Așa se face că regăsesc uneori Bucu­reș­tiul și în descrierea Eufemiei, „oraș unde se schimbă memoria la fiecare solstițiu și la fiecare echinocțiu“, pentru că memoria ni se fărîmițează la fel de mult ca imobilele moderniste sau casele de secol XIX. Realitatea din spatele vălului e cruntă: Bucureștiul a ajuns la un asemenea grad de vulnerabilitate, încît a devenit improbabil. Simți o strîngere de inimă cînd te gîndești că majoritatea vechiului oraș nu va putea fi consolidată în timp util și că va dispărea cu certitudine la următorul mare cutremur. Bucureștiul trăiește sub semnul temporarului și al efemerității mai mult ca oricînd. 

Ca să poți face un pas, orice pas în acest șantier imens, trebuie să pornești de la puncte fixe – certitudini. ARCEN și-a propus să ofere aceste certitudini, sub forma unui inventar numit „Catalog București“. Fiecare clădire din cele 98 de zone protejate va fi fotografiată, trecută într-o fișă, cu toate caracteristicile ei, apoi „urcată“ pe o platformă interactivă, unde locuitorii Bucureștiului vor putea să o vadă. Ce-și propune, de fapt, ­ARCEN este să facă orașul vizibil și cognoscibil, să facă lumină în cele 98 de nebuloase protejate ale urbei. Orice bucureștean, student, arhitect, expert în patrimoniu, investitor, va putea consulta datele și imaginile pentru a cunoaște orașul și a-i cunoaște posibilitățile.

Prin semnalarea demolărilor, mutilărilor sau construcțiilor ce nu respectă regimul de înălțime al fiecărei zone, ARCEN speră să contribuie la ameliorarea regulamentelor de protejare a patrimoniului și de construire a clădirilor noi. Pentru păstrarea farmecului și a specificității zonelor protejate, este indispensabilă gîndirea unor norme coerente, clare, care să fie aplicate cu strictețe, fără ambiguități.  Se impune totodată și reclasificarea unor clădiri, unele monumente istorice, care fac parte din două zone protejate deodată, cum ar fi Mîntuleasa și Calea Călărașilor, și sînt supuse prin urmare unor norme ce se suprapun sau se contrazic. Fiecare zonă are regulamentul său, astfel încît în zona Mîntuleasa se acceptă, de pildă, adăugarea unui singur nivel clădirilor inițiale, pe cînd pe Calea Călărașilor se admit două niveluri. Se nasc astfel nedumeriri atît pentru proprietari, cît și pentru autorități privind limitele legale de modificare a construcțiilor protejate și sancționarea derapajelor. Acest haos normativ transpune haosul de pe teren, iar pentru a pune capăt celui din urmă, trebuie să fie eliminat cel dintîi.

Indiferența frapantă a autorităților față de oraș se regăsește și în planurile cadastrale făcute publice populației, echipa ARCEN fiind în prezent nevoită să lucreze cu planuri neactualizate de trei sau patru decenii, din perioada comunistă. Din cauza acestora, echipele de voluntari au descoperit case sau terenuri care nu există pe hartă și incongruențe privind denumirea străzilor și numerotarea clădirilor. Inclusiv pe artere esențiale ale orașului se sare nonșalant de la numărul 21 la 7 (este cazul bulevardului Magheru). Scopul principal al proiectului „Catalog București“ va fi tocmai realizarea unui plan actualizat al tuturor celor 98 de zone protejate, cu sugestii de armonizare a numerotării stradale, astfel încît să ne mutăm încet-încet sub zodia coerenței.

Am evocat mai sus vulnerabilitatea orașului – este poate problema cea mai mare și mai dureroasă a Bucureștiului. Majoritatea țesuturilor urbane vechi au clădiri cu risc seismic I sau II sau care nu au fost niciodată expertizate. Avem astfel, în anumite zone, un procent semnificativ (pînă la 40-50%) de clădiri neexpertizate tehnic. Un caz și mai grav este cel al clădirilor încadrate la începutul anilor ’90 în categoria „urgențe“, care nu au mai fost reevaluate și încadrate conform noilor norme, stabilite în 1996. Majoritatea acestora ar intra astăzi în categoriile I și II de risc seismic. ARCEN își propune să inventarieze și aceste probleme, creînd o hartă a fragilității orașului, dar și un album pentru generațiile viitoare, care se prea poate să nu mai cunoască Bucureștiul așa cum îl știm.

Vindecarea orașului nu poate porni decît de la analizarea lui și punerea unui diagnostic. ARCEN se oferă să facă acest lucru și să pună bazele obiective ale schimbării. Iar pentru a duce la bun sfîrșit vastul proiect pe care l-au început, au demarat recent și o campanie de strîngere de fonduri: www.catalogbucuresti.info. După finalizarea inventarului, preconizată în 2020, vom avea nevoie tot de un efort colectiv, masiv, pentru a salva cît se mai poate din Bucureștiul de ieri și de astăzi. Mi-am amintit de ceea ce scria Calvino despre orașul Zenobia (ce nume potrivit pentru suprarealismul nostru înnăscut!): „…e zadarnic să ne întrebăm dacă Zenobia face parte din orașele fericite sau nefericite. Nu are rost să împărțim orașele în aceste două categorii, ci în alte două: cele ce continuă de a lungul anilor și schimbărilor să modeleze dorințele după forma lor și cele în care dorințele fie că reușesc să desființeze orașul, fie că sînt desființate de el.“ Nu știu dacă Bucureștiul este un oraș fericit sau nefericit, dar tare mi-aș dori să fie un oraș în care dorințele locuitorilor se modelează după formele clădirilor și nu unul în care dorințele distrug țesutul urban vechi sau sînt distruse de acesta. Locuirea în oraș trebuie să fie un echilibru – în care deopotrivă dorințele oamenilor și nevoile patrimoniului construit să fie respectate. 

Andreea Apostu este membră ARCEN și doctorandă a Universității din București (Facultatea de Limbi și Literaturi Străine) și a Universității din Poitiers.

Foto: Alberto Groşescu