Silence, 2016, de Martin Scorsese. 

Ideea absolut genială de la care pleacă filmul lui Scorsese ține de o inversare de perspectivă. Ce s-ar fi întîmplat dacă Iisus ar fi avut ocazia să vadă șirul nesfîrșit de suferințe, morți, martiraje, torturi, căruia credința creștină i-a dat naștere?! Nu este ușor să suferi din cauza a ceea ce crezi, dar să fii martorul suferinței provocate de credința pe care tu ai sădit-o în lume poate fi de-a dreptul insuportabil. Chiar și pentru Mîntuitor? Mai ales pentru el.

Scorsese ne pune în fața unui adevăr cu totul tulburător. Iisus a fost scutit de această sfîșietoare rană a inimii, față de care răstignirea Lui pare, iertată să-mi fie îndrăzneala, o joacă de copii. Filmul lui Scorsese răspunde astfel dubiilor formulate la adresa iubirii divine. Cît de mult l-a iubit Dumnezeu pe Fiul său din moment ce l-a trimis pe pămînt ca să sufere și să fie răstignit? Putem răspunde acum, după ce am văzut Silence: iubirea față de Fiul Său a fost cu adevărat dumnezeiască din moment ce nu a permis ca Mielul să asiste in actu la vreuna din cumplitele grozăvii ce – nu din vina lui, dar din cauza lui – au sfîrtecat umanitatea. Nici măcar una! E drept că unele locuri din Evanghelii anticipează „prigoanele“ la care vor fi supuși cei ce-l mărturisesc pe Hristos, dar chiar dacă acceptăm că nu sînt simple interpolări justificative, una e să teoretizezi asupra suferinței generale și cu totul altceva e să vezi,asiști la suferințe reale, în carne, particulare, individuale – nesubsumabile nici unui concept. Suferința nu este un (singur) monstru: este o succesiune infinită de monștri, unul mai îngrozitor și mai neașteptat decît altul. De aceea niciodată nu te poți obișnui cu suferința. De aceea iadul este nesfîrșit.

Celor care l-ar fi întrebat ce să facă dacă li s-ar cere să abjure prin blasfemierea unei icoane, nu le-ar fi răspuns Iisus, precum părintele Sebastiao Rodrigues (Andrew Garfield): „Calc-o, calc-o n picioare!“?

Ce ar fi făcut deci Iisus dacă ar fi asistat la măcar una dintre pedepsele aplicate mărturisitorilor lui? Filmul lui Scorsese ne face să vedem și cît de mult a evoluat omenirea în materie de „reeducare“. Față de inchizitorul Inoue (Issey Ogata), Pilat din Pont pare un inocent. Se pot imagina chinuri mai mari decît cele îndurate de Iisus? Da, dar omenirea a trebuit să mai progreseze pentru a le descoperi. A ți se cere, de pildă, să-ți vinzi „sufletul“ (credința într-o idee, într-un adevăr, într-o religie, o anume hotărîre) pentru a-i salva de la cele mai orible suplicii pe cei dragi – frații, copiii, părinții, prietenii tăi: familia ta (fie că vorbim de familia trupească, fie de cea spirituală)…

Fiindcă nu pot crede sub nici o formă că părintele Ferreira (Liam Neeson) – un misionar fervent și devotat creștinării Japoniei – a abjurat, părintele Sebastião Rodrigues și părintele Francisco Garrpe (Adam Driver) pleacă în căutarea lui. Cei doi tineri preoți pot băga mîna în foc pentru Ferreira. N-au nici cea mai mică îndoială că el și-ar da oricînd viața întru mărturisirea lui Hristos. Și nu se înșală. Ce nu știu, dar vor afla, e că alegerea este infinit mai dificilă atunci cînd în joc, în jocul morții, nu este doar viața ta – ci și viața altora. Iar abjurarea este întotdeauna (o știm prea bine și din practicile Securității române) – la început – doar o „formalitate“, o simplă semnătură, un acord pur verbal, o încuviințare pe care o poți face fără nici o convingere. Inchizitorul Inoue este extrem de „înțelegător“: o simplă călcare a icoanei lui Hristos – oricît de ușoară – este suficientă. El știe că, odată făcut un singur pas în afara credinței tale (în afara sufletului tău), prăbușirea este inexorabilă. Și, de la acel moment, ți se poate cere și mai mult, oricît de mult: de la scuiparea crucifixului și blasfemierea Fecioarei pînă la scrierea unor tratate apostatice, în care să combați, cu sistem, credința creștină și să argumentezi în favoarea budismului.

Întîlnim în filmul lui Scorsese trei figuri ale abjurării. La cel mai de jos nivel, Kichijiro (Yosuke Kubozuka) – un japonez creștinat, care abjură pentru a-și scăpa pielea. Din întreaga lui familie, el este singurul care refuză să se sacrifice pentru credința lui. Chinuit de remușcări, se refugiază în China. Acolo îl găsesc Sebastião și Francisco, care îl vor folosi ca ghid în călătoria lor în Japonia. Întîlnirea cu tinerii preoți îi oferă prilejul să avanseze pe drumul pe care și l-a deschis prin abjurare: devine un Iuda „cu repetiție“, care – depășind criza de conștiință ce l-ar fi putut împinge la sinucidere – se transformă într-un robot al trădării, cu o dexteritate tot mai pronunțată a mizeriei morale, într-un automat al infamiei. Judecata lui amintește tot de „mintea“ unei mașini de calcul: dacă iubirea divină este infinită, pot greși infinit de mult, -căci Dumnezeu mă va ierta de fiecare dată, iar preotul – chiar și cel pe care-l vînd – este constrîns de propria-i credință să-mi accepte confesiunea…

O mult mai complicată figură a abjurării este reprezentată de cea a părintelui Ferreira. Iar inchizitorul Inoue știe cum să „trateze“ cu fiecare. Credința lui Ferreira este atacată din mai multe părți. Abjură abia după ce i se aplică o „procedură“ specială („picătura japoneză“: spînzurarea în jos, cu capul fixat deasupra unei gropi în care, dintr-o mică incizie practicată în prealabil la nivelul gîtului, i se scurge, picătură cu picătură, sîngele; practic aude, ceasuri de-a rîndul, cum se scurge viața din el). Totuși, nu terifiantul supliciu îl face pe Ferreira să abjure. Eficientă este îndoiala disolutivă pe care inchizitorul Inoue i-a strecurat-o, iremediabil, în suflet, cu care va fi „tentat“ și Sebastião: creștinismul este străin de ținuturile mintale ale Soarelui-Răsare, de „matricea stilistică“ a japonezilor. Nu doar cei care-l resping nu-l înțeleg, dar chiar și cei care-l acceptă, -căci „convertiții“ nu fac altceva decît să convertească învățătura creștină la propriile lor prejudecăți și tradiții, la felul lor de a simți și de a gîndi. Creștinismul nu este un adevăr universal, ci se adaptează „peisajului“ local. Și totul pare să confirme această ipoteză: de la felul în care japonezii creștini „niponizează“ cuvintele „creștin“, „Iisus“, „Dumnezeu“ sau „Paradis“ pînă la felul în care le alterează semnificațiile și asimilează noua divinitate bine-vestită de misionari zeității la care se închină de secole: Soarele. În această privință, Scorsese are de partea lui toată filozofia culturii și toată istoria religiilor, lăsîndu-ne în minte întrebarea amară: nu cumva creștinismul nostru, european, are – precum creștinismul nipon – o legătură la fel de slabă și de deformată cu mesajul lui Iisus? Nu sîntem, nu am fost de la bun început și noi, europenii – de îndată ce am făcut din mesajul lui Iisus o religie –, niște Krishtani?

Cea de-a treia figură a abjurării este întruchipată de Sebastião Rodrigues – cel mai apropiat de imaginea pe care ne o facem asupra lui Iisus: simplu, blînd, iubitor, de o nepămîntească milă față de semeni. Inchizitorul știe că este o victimă sigură de la bun început: el nu va fi torturat nici măcar un minut. Căci pentru el tortura cea mai insuportabilă este să asiste la suferința căreia semenii lui îi cad pradă datorită credinței pe care el a venit să o însămînțeze pe aceste îndepărtate tărîmuri, în această „mlaștină“ – cum este numit în mai multe rînduri acel pămînt nefast. Pentru a salva cîteva femei supuse caznelor „picăturii japoneze“, Rodrigues acceptă să blasfemieze. O secvență memorabilă în acest sens este scena în care abjură. Filmat cu încetinitorul, pasul pus de Rodrigues pe icoană este indiscernabil de detenta făcută de un sportiv: doar că acestei „desprinderi“ îi urmează o imediată și ireversibilă prăbușire. Destinul lui este de-acum pecetluit: va urma „drumul“ lui Ferreira, acționînd – un timp chiar alături de el – pentru combaterea încercărilor de pătrundere a creștinismului în Japonia, fiind la rîndul lui periodic supus controalelor de verificare a menținerii tăriei renegării.

Părintele Francisco, cel care suferă la fel de mult de suferința Krishtianilor japonezi ca și Sebastião, refuză să abjure. Soluția pe care o găsește este să li se alăture, să moară cît mai repede alături de cîteva victime ale „inchiziției“ nipone, executate prin înec. Sinuciderea este o soluție de ordinul „nodului gordian“. O anulare a problemei. Dar și o demisie din rolul de păstor al turmei de enoriași.

Printr-o simplă denominație, Scorsese introduce o ironie care face ca filmul să poată fi interpretat și într-o altă cheie. O subtilitate a cărei finețe îi asigură pătrunderea prin sita extrem de deasă a minților bine îndoctrinate. Persecutorul japonez al niponilor creștini este numit „inchizitor“. Dar știm prea bine că inchiziția este o instituție – monstruoasă – a Bisericii Catolice, al cărei obiectiv îl reprezenta „apărarea“ și „puritatea“ religiei creștine. Ceea ce înseamnă că toată povestea filmului este la fel de valabilă dacă, schimbînd ce e de schimbat (foarte puțin, de altfel), privim totul din perspectiva prigoanelor – nu suferite, ci săvîrșite de creștini în numele creștinismului și al creștinării. 

Horia V. Pătrașcu este doctor în filozofie al Universității „Al.I. Cuza“ din Iași, cadru didactic la Departamentul de Științe Socio-umane din cadrul Universității Politehnice București. Cea mai recentă carte a sa este Terapia prin Cioran. Forța gîndirii negative (Editura Trei, 2014).