În decursul unui an, în 2011, am avut șansa să călătoresc de mai multe ori pe mai multe feluri de apă. Mai în­tîi a fost apa caldă a fluviului Mekong. În Luang Prabang era o dimineață de sfîrșit de ianuarie, călduroasă și liniștită, iar apa fluviului nu mai semăna deloc cu cea din zilele precedente. O putusem observa cu cîteva zile mai devreme de la o mică înălțime, de la marginea unei străzi. Era o apă tulbure care înainta printre malurile nisipoase, destul de mocirlos și care nu te tenta mai deloc. În dimineața aceea, senină pînă la răcoros, apa era mai limpede.

Mai văzusem Mekongul în acea călătorie la Vientiane, actuala capitală a Laosului. Acolo, la granița cu Thailanda, Mekongul părea mai uscat, ca un rîu deșertic, bolnăvicios, cu malurile sale lățite pe marginile căruia se jucau în ralenti-ul căldurii de amiază cîțiva școlari împrăștiați. Îl văzusem și mai în interiorul țării, lîngă un sat sărăcăcios. Acolo era un amestec indian de gangeizare, de domesticire pauperă pînă la os, folosit de oamenii locului pentru minima toaletă matinală, spălatul pe dinți sau al unor rufe, adăpatul unor vite ori pescuit. Ca mai peste tot în acea Asie, fluviul era de-al casei. La fel de tulbure, de anevoios în curgere, dar liniștit în integrarea sa în ritmul cel mai intim al vieții locale. Cred că mi a prins bine să-l văd în mai multe forme înainte să ajung să călătoresc pe el. Îmi învinsese oarecum teama mea mai veche de apă. Nu înot și, în rarele momente cînd mai călătorisem așa, cu un vaporaș sau cu vreun bac, traversînd dinspre o insulă înspre alta, nu avusesem timp să-mi reactualizez fobia. În acele rare momente cînd nu mi-era teamă, eram fie în timpul, încet și suspendat, al unei încîntătoare vacanțe de azur ca în Grecia, cu cîțiva ani mai înainte, fie la distanță sigură, pe mal, privind-o cu admirație. Momentul era acum altul. Mă întorceam în România, acasă, după mulți ani petrecuți în Asia, și stresul își făcea simțită mai mult prezența.

Cu toată apa mai liniștită din acea di­mineață, am urcat în mica am­bar­cațiune motorizată – cu un coviltir foarte jos care te făcea să te simți și mai apropiat de apă, și mai aproape de nesigurul ei – destul de anxios. Am străbătut așa un drum de vreo două ceasuri pînă la Pak Ou, peștera celor o mie de Buddha, cu o scurtă oprire într-un sat de țesătoare. Cu tot contextul turistic, și la peștera spectaculoasă, și în satul acela sărman, fluviul și oamenii săi păreau în cea mai bună dintre conviețuiri. Oameni blînzi, siguri de ei prin calmul rutinei zilnice din care fluviul făcea parte ca un prieten monoton, somnoros și încredere.

Aceeași senzație am avut-o și cîteva luni mai tîrziu de partea cealaltă a lumii, în Canada marilor Munți Stîncoși, în Canada prosperității blînde. Acolo am mers cu mici vaporașe între munți, pe întinderi vaste de ape reci de ghețar, ­verzi, clare. Aceeași liniște, același respect calm din partea oamenilor locului pentru întinderea de ape. O liniște fără rest.

E ceva aparte cu oamenii care nu văd apele din comunitățile lor ca pe ceva străin. Am crescut, în lumea occidentală, poate prea mult, cu această mitologie culturală a apei hotar, liman, separație între lumi, locuri și oameni. Uneori o revizităm, scurt și timorați, în imaginile tragice ale refugiațior aruncați în bărcile supraviețuirii care traversează Mediterana înspre prospera, dar atît de nesigura Europă. Ori în formele ei mai moi. Imaginarul apei ca străin, ca Celălalt, e vast și persistent, exploatat în regim grav, biblic, ori în simulacrele apocaliptice hollywoodiene mai recente. Atunci, în acel an, am văzut de aproape o ecologie a intervalului – care nu separă, dar nici nu aduce cu totul împreună ca să șteargă identități – pe care apele integrate în comunitate o poartă. Mie mi-a făcut bine să revăd acest sens al lui „acasă“.

Foto: B. Tănase