Nu știu dacă au existat vreodată vederi cu Anina. Din acelea pe care să scrie într-un colț, cu litere de mînă: Salutări de la Anina! Însă, dacă ar fi să fie, unele cred că ar surprinde statuile din oraș. Sînt două. Una – cu un miner în mărime naturală, negru din cap pînă-n picioare, așezată chiar în centru, lîngă biserică. Unii localnici îi spun statuii „Omul negru“. Cealaltă reprezintă o căprioară care se odihnește pe un soclu. Este într-un parc mic, lîngă calea ferată. În spatele ei s-ar vedea ceea ce a mai rămas din mină: un furnal și cîteva clădiri fără geamuri, înnegrite și ele de la praful de cărbune.

Ca și în alte astfel de localități, mina a ridicat, iar apoi a îngropat orașul mic, dar lung, înșirat pe cîțiva kilometri şi împărţit în Anina – în jurul fostei exploatări miniere – şi Steierdorf – cartierul de lîngă munte.

Porcul, cărbunele şi tăietorul de lemne

Eroul locului este un tăietor de lemne. Nikolaus Mathias Hammer. El este omul care a găsit huila. De fapt, legendele spun că un porc ar fi avut un rol important în toată întîmplarea. Animalul nu a făcut altceva decît să scurme cu rîtul și să scoată din pămînt cărbunele. Însă copiii trimişi să păzească porcii din localitate şi-au aprins un foc tocmai în acela. Au văzut că piatra arde, aşa că unul dintre ei a luat în sat o bucată din ea şi a arătat-o tatălui său, Nikolaus Mathias Hammer. Acesta a dus piatra la Oraviţa, la Direcţia regală a minelor, unde a fost răsplătit cu 50 de florini. Numele tăietorului de lemne este acum numele unei străzi principale, dar și numele liceului din Anina.

Descoperirea pietrei care arde – cîndva la sfîrșitul secolului al XVIII-lea – a schimbat viața micii localități din Munții Anina. S-a deschis primul puț și au fost aduse primele familii de coloniști. 34. Erau austrieci, germani, maghiari, cehi din Boemia, sîrbi, italieni, ucraineni, evrei, elvețieni. Tot felul de meseriași care trebuiau să scoată cărbunele. Fiecare familie a primit cîte un deal împădurit și chiar și astăzi dealurile poartă numele familiilor care le-au deținut pe vremuri. Italienii, de exemplu, pietrari renumiți, au venit cînd a început să se construiască calea ferată către Oravița, iar apoi, de la Oravița la Baziaș, ca să ajungă cărbunele la Dunăre, iar pe Dunăre – spre Austria, de-al cărei imperiu aparținea atunci Banatul. A fost prima cale ferată montană, cu ecartament normal, de pe teritoriul actual al României. Jumătate din ea – adică de la Anina la Oravița – există și astăzi. Însă trenul nu mai transportă cărbuni, ci plimbă turiști, pe un traseu despre care se spune că ar fi printre cele mai frumoase din ţară. Chiar dacă de la fereastra trenului care arată ca un personal se văd şi ruinele minei despre care vorbeam mai devreme.

Mina s-a închis în 2006, după un accident în care au murit șapte oameni. Oricum, se ajunsese ca huila să fie scoasă de la 1400 de metri şi nu mai era rentabil. Dar fuseseră găsite alte rezerve care promiteau să dea de lucru încă -mulţi ani de zile. Mai ales că rezerva strategică a rămas neatinsă, iar huila de Anina era vestită în Europa. Doar minele din Anglia dădeau cărbune mai bun. Însă s a închis totul.

Cristian Mosoroceanu este şeful formaţiei de pompieri voluntari din Anina. Ca aproape orice localnic, a lucrat o vreme la Exploatare. Îmi spune că minele din Anina s-au închis în aşa fel încît să nu mai poate fi deschise niciodată. „În alte ţări“ – îmi spune – „sînt conservate, iar în trei luni pot fi redeschise. Aici – nu. Au rămas acolo îngropate maşini de extracţie, compresoare… Exista şi o maşină de extracţie veche, pe abur, de la care s-a furat tot ce s-a putut. La unul dintre puţuri (care este construcţie istorică) s-a mai salvat ceva şi am vrea să facem acolo un muzeu al mineritului, cu un punct de belvedere în turn.“

La Anina nu s-a închis, însă, numai mina, ci şi uzina electrică, şi fabrica de uleiuri şi parafină, şi cea de cherestea. S-a închis – din fericire, însă, aşa cum spun mulţi localnici – şi termocentrala aflată la o aruncătură de băţ, la Crivina. Pentru construirea ei s-a ras vîrful unui munte şi s-a cheltuit un miliard de dolari. A fost una dintre cele mai scumpe şi mai păguboase investiţii comuniste, pentru că imensa termocentrală a funcţionat chinuit doar 8400 de ore. Cristian Mosoroceanu spune că dacă termocentrala ar fi funcţionat mai mult, oraşul n-ar mai fi existat astăzi, iar pădurile din zonă ar fi avut mult de suferit. Rufele puse la uscat pe sîrmă trebuiau spălate din nou din cauza poluării. Iar cîteva străzi din apropiere au dispărut cu totul, în timp ce alte case urmau să fie demolate, aşa că oamenii nu le-au mai îngrijit.

Ceea ce în anii ’70, cînd s-a construit termocentrala, devenea Oraşul nou, cu sute de blocuri locuite de muncitori veniţi din Moldova, Oltenia sau Maramureş, este astăzi un fel de oraş-fantomă. Un ghetou pe jumătate abandonat. Termocentrala, ca şi mina, a fost vîndută la fier vechi de către o firmă grecească.

Pompierii şi fanfara veche de 130 de ani

Cîteva magazine, gara, Primăria şi Ocolul Silvic. Cam asta e ceea ce mişcă la Anina. În cartierul Steierdorf, însă – ca în multe localităţi din zonă – există o brigadă de pompieri voluntari despre care s-ar putea scrie o întreagă istorie. Cristian Mosoroceanu este, aşa cum vă spuneam, coordonatorul ei. Un bărbat zdravăn, de la munte, cu o mustaţă răsucită uşor, aşa cum obişnuiesc să poarte nemţii de modă veche. E pompier din bunic şi străbunic (acesta din urmă a fost, în 1892, comandantul asociaţiei de pompieri din Anina). Îmi arată cîteva poze cu ei, pe peretele sediului brigăzii de pompieri, care e ca un mic muzeu. Văd acolo o grămadă de diplome, fotografii îngălbenite, dar şi o pompă din 1910, folosită pe-atunci la stingerea incendiilor, un telefon cu disc şi alte mici obiecte adunate de-a lungul timpului. De fapt, şi clădirea în care funcţionează brigada – deşi modificată un pic – este declarată monument istoric.

La Anina pompierii voluntari există din 1881, cînd două incendii puternice, unul după altul, au ars zeci de case. În vremurile bune, erau peste 120 de pompieri voluntari. Acum, vreo 50, din care doar jumătate sînt activi şi participă la intervenţii. Cam aşa s-a întîmplat şi cu fanfara din localitate, înfiinţată de un administrator al zonei care îi îndrăgea pe mineri. Le-a dat uniforme, a făcut un drapel al breslei şi a creat fanfara minieră, care a existat în viaţa oraşului din 1860 pînă în 1990. A cîntat la nunţi, înmormîntări, Ziua Minerului şi alte sindrofii locale timp de 130 de ani. E greu să faci fanfara din Anina să fie ce a fost cîndva. Acum – cu salarii plătite – de-abia s-au mai găsit zece muzicanţi, dar lipsesc instrumente importante. Încet-încet, se face, însă, o fanfară cu copiii din oraş. Primesc pizza şi suc dacă vin la repetiţii, dar numai să vină!

Trenul, cascada și Photoshop-ul

Casele Aninei sînt înşirate între doi munţi şi par să nu aibă de spus vreo poveste trecătorilor. Sînt case îngrijite, -căci chiar dacă germanii au plecat de mult din zonă, influenţa acestora se vede încă, dar… numai atît. În centru s-au construit cîteva blocuri cenuşii, o biserică, un parc cu cîteva bănci, dar şi cîteva pensiuni. Zeci de biciclişti poposesc uneori prin drumeţiile lor în micul oraş din Munţii Aninei. Pentru că poveştile zonei aici par să fie: în munţii dimprejur, care au aproape 200 de peşteri, zeci de cascade, mai multe Chei spectaculoase, lacuri şi trasee. De altfel, într-una dintre peşterile din Munţii Aninei a fost găsit faimosul Ion, considerat primul om din Europa. E vorba, de fapt, de o mandibulă despre care cercetătorii spun că este cea mai veche rămăşiţă de homo sapiens din Europa descoperită pînă în prezent, o mandibulă veche de circa 40.000 de ani. După Ion, în aceeaşi peşteră, a fost găsit şi Vasile – un craniu aproape întreg, tot de homo sapiens, dar mai tînăr ca Ion cu vreo 14.000 de ani.

Cît priveşte cascadele, cine nu a auzit de Bigăr, cascada pe care unul dintre numeroasele topuri realizate de o publicaţie online a desemnat o cea mai frumoasă din lume? Pornind de aici, Huffington Post a descris-o ca pe un loc magic, desprins din basme. A fost suficient pentru ca mulţi turişti români şi străini să vină să vadă minunea. Numai că, în realitate, cascada nu e chiar ca în poze, iar toată isteria a fost provocată de o fotografie prelucrată în Photoshop. Dar cei de la Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa, acolo unde se află cascada, au ridicat recent o poartă de lemn lîngă obiectivul turistic şi au început să rupă bilete: 5 lei de persoană.

Asta nu înseamnă că nu ai ce să vezi în Munţii Aninei. Sînt multe alte locuri şi trasee. Chiar în ziua în care am stat de vorbă cu Cristian Mosoroceanu, acesta urma să se întîlnească cu un grup de arhitecţi, fotografi, arheologi, sociologi, antropologi şi geografi din România, Italia, Scoţia, care a înfiinţat în urmă cu 3 ani o… Mină de idei. E vorba de un proiect cultural care încearcă să dea valoare Aninei, să vadă dacă se poate face ceva cu peisajul post-industrial care încă domină oraşul şi, mai ales, să refacă trasee turistice. Aşa că au plecat să cutreiere pădurile care altădată erau împînzite cu mocăniţe pentru exploatările forestiere. Un astfel de traseu vor să refacă. Chiar dacă s-a furat din şinele de cale ferată, tunelurile sînt încă în picioare şi ar fi grozav – zic ei – dacă ar apărea o cale ferată forestieră, dar folosită în scop turistic. Majoritatea au fost desfiinţate la sfîrşitul anilor ’60, cînd lemnul a început să fie cărat cu maşinile, iar pădurile au fost distruse. Terasamentul vechii căi ferate este acum o simplă potecă şi se caută fonduri pentru refacerea lui în scop turistic.

Pînă atunci, însă, o altă cale ferată este vestită la Anina. Cea care – pe vremea imperiului austro-ungar – transporta cărbunele la Oraviţa. Gara din care pleacă faimosul tren este monument istoric. O clădire din cărămidă renovată recent. Acum, poate părea prea mare pentru cît trafic e în zonă. Practic, un singur tren, care vine în jurul prînzului, de la Oraviţa, face o scurtă oprire şi pleacă înapoi. Aşa că una dintre încăperile gării adăposteşte o mică expoziţie cu fotografii vechi şi un magazin de unde poţi să cumperi suveniruri, ba chiar şi ilustrate cu vestita gară şi faimosul tren.

Sîntem în gară cîţiva călători. Maximum zece. Dar trenul care a venit de la Oraviţa e plin de turişti. Unii îi spun trenului Mocăniţă, deşi mocăniţa e descoperită, iar trenul nostru are acoperiş, arată ca un tren de navetişti, proaspăt vopsit în verde şi galben, cu băncuţe din lemn, aşezate faţă în faţă. Traseul mai este numit Semmering-ul Bănăţean. Are 33,4 km – peste 60% din ei în curbă – şi traversează 14 tuneluri şi zece viaducte.

Cu vreo 20 de kilometri pe oră, pornim încet-încet pe ceea ce, aşa cum spuneam, unii cred că ar fi printre cele mai frumoase trasee de cale ferată din România. Fotografiile cele mai bune se fac de la uşa din spate a ultimului vagon, unde lumea se înghesuie să prindă ieşirile spectaculoase din tuneluri adevărate, săpate în stîncă acum mai bine de un secol şi jumătate, sau din tunelurile create de ramurile copacilor de pe marginea căii ferate. Copacii par să fi crescut în aşa fel încît să lase loc trenului să se strecoare, încet, peste dealurile din care s-a scos cărbune atîta vreme.

După mai bine de două ore ajungem la destinaţie. Oraviţa. Gara seamănă cu cea din Anina şi are, şi ea, o poveste. Aşa cum aveam să aflu, la Oraviţa mai la tot pasul e cîte o poveste.

Gara, ceasul şi teatrul, ca o bijuterie

Mai întîi a fost construită gara, la jumătatea secolului al XIX-lea, în 1849, apoi calea ferată. Gara avea un lift care ducea bagajele şi călătorii de la nivelul solului la cel al peronului. A fost, de fapt, singura gară din ţară care a avut un lift. Era o curiozitate tehnică. Doar cei care fuseseră în Austria, în staţiunile de schi, mai văzuseră aşa ceva. Acum, din stradă pînă la peron, urci nişte scări construite în 1853, la puţin timp după dezafectarea liftului din care se mai păstrează cîteva piese. Poate pentru un viitor muzeu. Gara a avut şi un ceas cu o poveste. Se spune că, montat în 1926, cînd Oraviţa devenea reşedinţă de judeţ, ceasul acela s-a oprit în loc într-o noapte de Rusalii, în 1951, cînd din gară a plecat un tren plin cu deportaţii din Banat.

Carol al II-lea şi fiul său Mihai au venit în Oraviţa în perioada interbelică, cu trenul regal, într-o vizită de trei zile. Au fost la o nedee într-un sat din apropiere, apoi la Oraviţa, pentru inaugurarea sediului Prefecturii – într-o clădire impresionantă (nu doar pentru vremea aceea), gîndită de arhitecta Henrietta Delavrancea. Apoi, în Oraviţa mai este teatrul. Anul acesta se împlinesc 200 de ani de cînd s-a înfiinţat. Cred că este cel mai frumos teatru dintr-un oraş de provincie pe care l-am văzut vreodată. Este o copie a vechiului Burgtheater al Vienei, dar la o scară mai mică. După modelul teatrului din Viena (care nu mai există) s-a mai construit unul la Sopron, în Ungaria, pe teritoriul vechiului imperiu. Cel de la Oraviţa pare ca o bijuterie la care s-a lucrat cu multă atenţie la toate detaliile. Este, de fapt, primul teatru de pe teritoriul României de azi, dar şi prima clădire de teatru din Europa iluminată cu lămpi de acetilenă.

„La începutul secolului XX, la Oraviţa era o elită economică importantă“ – îmi spune istoricul Ionel Bota, directorul Teatrului „Mihai Eminescu“ din Oraviţa. „Viena îşi trimisese aici specialişti care să organizeze activitatea mineritului în zonă. Soţiile acestora – nostalgice încă după viaţa boemă pe care o lăsaseră în urmă – îşi doreau un teatru în micul oraş din Banat. Maria Terezia a Austriei aprobă iniţiativa femeilor, însă construirea teatrului se tot amînă mai bine de 50 de ani. Banii se strîng din donaţii. Există două liste lungi cu cei care au contribuit la ridicarea teatrului. Toate etniile care trăiau atunci în Banat se regăsesc printre donatori. De la mici industriaşi, instituţii din Viena şi Budapesta, pînă la două loji masonice importante din imperiu. Acestea au dat aproape jumătate din suma totală. Aşa că, între 1814-1815, se lucrează intens – majoritatea muncitorilor au fost localnici voluntari –, iar anul următor se fac amenajările interioare, în stil rococo, cu ornamente bogate şi variate, cu reliefuri aplicate şi impozante. Un deputat de Caraş, de la vremea aceea, a plătit din indemnizaţia de parlamentar scaunele din sala teatrului, făcute dintr un lemn special, la Viena.“

Aceleaşi scaune, îmbrăcate în catifea vişinie, sînt şi astăzi – după o impecabilă restaurare. Inaugurarea clădirii a avut loc pe 5 şi 7 octombrie 1817, cu două spectacole. La cel de-al doilea au ajuns şi împăratul Francisc I al Austriei, împreună cu împărăteasa Augusta Carolina, veniţi special la Oraviţa. De-a lungul timpului au jucat aici trupa Teatrului Regal din Madrid, trupa Teatrului Balşoi din Moscova, orchestra imperială a Rusiei, precum şi trupe din Viena. Un episod aparte din istoria teatrului este legat de vizita trupei lui Mihail Pascali, din care făcea parte şi Mihai Eminescu. Se întîmpla pe 31 august 1868. Trupa a avut două spectacole, în zilele de 1 şi 2 septembrie. Eminescu era pe atunci sufleurul trupei. Se vede şi acum, sub scena din lemn, o cabină îngustă, cu o trapă. Există o legendă potrivit căreia pe scîndura de care se sprijinea sufleurul ar fi o semnătură a lui Eminescu. Însă – îmi spune profesorul Ionel Bota – e doar o legendă.

5 noiembrie 1931 este, iarăşi, un moment important în istoria teatrului din Oraviţa. George Enescu a cîntat aici. Împlinea 50 de ani şi a făcut un turneu aniversar. Aşa a ajuns şi la Oraviţa. Trei zile a locuit la un profesor de muzică de la Liceul Dragalina, cu care era prieten. A avut un concert de o oră, i s-a oferit un banchet, au venit mulţi intelectuali din Banat, iar presa a relatat pe larg evenimentul.

În comunism, însă, Teatrul din Oravița şi-a pierdut din strălucire. Din clădire au fost luate cărţi şi documente de mare valoare şi au fost arse în centrul oraşului, pentru ca un an mai tîrziu sala să intre în categoria monumentelor istorice, tocmai pentru a fi protejată. Din păcate, teatrul acesta nu a avut niciodată propria trupă de actori. A fost doar gazdă pentru trupe importante din ţară şi din străinătate. Astăzi e chiar mai puţin. A devenit muzeu şi poate fi vizitat aproape în fiecare zi. Cînd şi cînd, copiii de la şcolile din oraş mai fac repetiţii pe scenă.

V-am spus: sînt atîtea poveşti şi atîta istorie în oraşul acesta mic, din inima Banatului! Cînd am ajuns acolo, directorul teatrului şi primarul verificau pe un cîmp dacă însemnările găsite în documente vechi – cum că în zonă s-ar găsi urmele unei aşezări medievale – sînt reale sau nu. Au dat de ceva indicii şi urma să ceară aprobări pentru continuarea săpăturilor. Locul ar putea să fie un nou punct de atracţie în oraş, alături de toate celelalte despre care am povestit, dar şi alături de Muzeul Farmaciei (prima farmacie montanistă-minieră din ţară) şi Muzeul Monetăriei Imperiale.

Căci la Oraviţa, ca şi la Anina, localnicii sînt convinşi că doar turismul mai poate salva oraşele mici care au murit, puţin cîte puţin, odată cu minele din zonă. 

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM. Cea mai recentă carte publicată este 30 de povestiri adevărate. Carte de reportaj (Casa de Pariuri Literare, 2016).

Foto: L. Nicolae