Un grup de turişti israelieni ascultă pasiv un ghid în timp ce-şi fac poze. Sînt şi cîteva cupluri, şi un grup de prieteni nemţi cu rucsacuri în spate. E cald şi lumina e atît de puternică încît cu toţii ne uităm în jur cu ochii mijiţi. Mă simt critică şi uşor subversivă şi în timp ce îmi trag sufletul ui-tîndu mă în jur, un bătrîn mă vede şi se apropie legănat ţinînd în echilibru o cutie mare de carton, ca acelea în care se transportă fructele la supermarket. „Suvenir“, îmi spune în ruseşte şi, cu un zîmbet, mi-o întinde să mă uit în ea. De pe fundul cutiei mă priveşte, în diverse ipostaze de magnet de frigider, Iosif Visarianovici Stalin.

Muzeul lui Stalin din Gori a fost construit în 1951 în spatele casei de lut în care s-a născut dictatorul şi e cam singura atracţie turistică a oraşului. În -rest, nu se întîmplă mai nimic aici. De pe cetatea din mijlocul oraşului, poţi vedea lanţul munţilor Caucaz şi, undeva la poalele lor, nu foarte departe, teritoriul ocupat al Osetiei de Sud. Gori e un oraş de provincie cam cît Bicazul, cu străzi găurite şi mici magazine de telefonie mobilă. În mod curios, toate străzile sînt decorate cu steaguri ale Uniunii Europene. Georgia nu face parte din Uniunea Europeană, dar aspiră la asta, iar steguleţele, împrăştiate ostentativ prin tot oraşul, sînt o declaraţie de apartenenţă pe care o în-tîlneşti peste tot.

În ciuda legăturilor tot mai strînse cu Vestul, trecutul e încă un subiect ambiguu în Georgia. Cu toate că cel puţin 30.000 de georgieni au fost executaţi sau arestaţi în timpul lui Stalin, mitul unui băiat sărac din Gori care a ajuns să conducă Rusia încă nu a dispărut. Într-o perioadă de schimbări şi incertitudine, evadarea în familiarul nostalgiei oferă un fel de centură de siguranţă înşelătoare. Nostalgia îmblînzeşte temerile şi creează iluzia identităţii, ca şi cum acel trecut dureros, cînd lucrurile erau teribile, dar familiare, ţine de ceva profund, împărtăşit şi de neînlocuit.

Acum cîţiva ani, la intrarea în muzeu atîrna un banner scris în rusă, georgiană şi engleză: „Acest muzeu este un exemplu tipic de propagandă sovietică şi falsificare a istoriei. De-a lungul diverselor perioade ale istoriei sovietice, expoziţiile au fost modificate şi refocusate, dar obiectivul acestui muzeu a rămas neschimbat – anume să legitimeze cel mai sîngeros regim din istorie“. Dar acum banner-ul a dispărut.

Malen’kiy Stalin“, insistă bătrînul în timp ce îmi arată cu degetul în cutie fotografia din 1902, cînd Stalin avea 23 de ani. Pentru o clipă, ne uităm împreună la ea. Dintr-odată, simplul fapt că m-am oprit să privesc mă nelinişteşte. Cu tot ce ştiu, tot ce cred, şi cu o istorie de familie cu străbunici trimişi în Siberia, mă simt reprezentanta adevărului şi a lucidităţii. Mă alarmează că acum mă găsesc parte dintr-o circumstanţă atît de comună – un bătrîn cu suveniruri, eu un posibil client – în curtea unui muzeu despre care cred că nu ar trebui să existe. Aerul firesc şi căldura bătrînului sînt dezarmante şi revoltătoare în acelaşi timp. Şi dintr-odată am sentimentul urgent că nu aş vrea să las impresia nici pentru o secundă că aş cumpăra un magnet cu Stalin acum sau vreodată. Mă simt indignată că aş putea părea o tînără admiratoare, că nu e clar că interesul meu are o faţă ascunsă şi că sînt acolo dintr-un gen de curiozitate care-i aduce de obicei pe turiştii europeni.

Dar fireşte că nu e clar, de ce ar fi? Sînt un vizitator la muzeu şi la muzeu se vînd suveniruri. Totuşi, să îngădui ambiguității intenţiilor mele să existe e de neconceput. Pentru moment, bătrînul reprezintă tot ce e greşit şi este legat de locul ăsta. Nu ştiu ce să fac, aşa că dau un pas înapoi şi îi fac o poză, cu tot cu cutie. Trag astfel o linie între mine şi el, şi restabilesc ordinea lucrurilor. Într-un fel stîngaci, eu mă opun simbolic şi ferm. Dar el nu se opune deloc. Obosit, se aşază pe bordura de lîngă noi, apoi pune cutia lîngă el cu grijă şi o acoperă cu o păturică pe care o are la el, special ca să protejeze magneţii de soarele puternic.

Îl las şi prind viteză spre intrarea muzeului. Biletele se vînd printr-o uşă de ghişeu, ca acelea de la cinematografele de pe vremuri. Dacă vrem putem cumpăra un bilet separat pentru vagonul lui Stalin, cel cu care a mers la Yalta, acum parcat în curte. Magazinul de suveniruri e chiar lîngă intrare. Din vitrină, ochii lui Stalin ne privesc în sute de ipostaze pe tricouri, căni, pixuri şi şepci. Au şi magneţi.

Cu siguranţă că acum şaizeci şi ceva de ani, cînd a fost construită, clădirea asta părea aproape magică. Cu arcade veneţiene şi turn cu ceas, este un mic palat în mijlocul unui oraş care la vremea aceea era aproape cît un sat. Clădirea e aşezată în spatele pavilionului în care stă încapsulată căsuţa în care s-a născut Stalin şi la care se ajunge mergînd în linie dreaptă printr-un parc betonat, în mijlocul căruia sînt cîteva fîntîni arteziene.

Pentru că în Georgia toate bulevardele au fost redenumite „Avenue“, după model american, iar muzeul, parcul şi căsuţa sînt aşezate pe Stalin Avenue, care are două braţe şi le încadrează pe toate într un perimetru în formă de triunghi. Numele bulevardului sună mai curînd ironic. Asta şi datorită asocierii de termeni, dar şi pentru că tot acest ansamblu închinat lui Stalin arată, de fapt, provincial şi învechit. Fîntînile arteziene nu au mai funcţionat de ceva vreme, trotuarul parcului are dale sărite, iar interiorul muzeului, deşi pavat cu marmură şi tapiţat cu lemn şi carpete roşii, are un aer de lux ponosit.

Mă alătur grupului de limbă engleză şi cu toţii urcăm pe scări la etaj. Exponatele nu au explicaţii în engleză, n-au nici măcar o succesiune logică, dar lucrul ăsta nu pare să deranjeze pe nimeni. Ghida ne mută organizat de la un perete la altul, recitînd o istorie învăţată pe de rost. Aici Stalin a vrut să se facă preot. Apoi a fost dat afară. Aici s-a întîlnit cu Lenin. Acolo tipărea materiale interzise. În secret, îi studiez tocurile înalte şi părul prins în coc. E frumoasă şi tînără, şi tocurile nu fac zgomot cînd păşeşte. Are un aer resemnat şi pentru o clipă mi-o imaginez închizînd muzeul cu cheia la sfîrşit de program. Mă întreb oare ce crede despre noi. Sînt două categorii de oameni care vizitează muzeul. Cei ca mine, pentru care simpla idee a muzeului şi a nostalgiei e complet absurdă. Şi ceilalţi, cei pentru care Stalin a fost un lider puternic şi pentru care zecile de milioane de victime ale stalinismului sînt „presupuse“ doar. Un grup nou e ca un fel de loz, nu ştii nicio-dată cui îi reciți poezia romanţată. Poate că de fiecare dată speră să ajungă la sfîrşit cu bine, să fie o zi obişnuită.

Ne pregătim să intrăm în a doua sală, dar înainte ne opreşte sub un tablou cu Stalin îmbrăţişînd visător o fetiţă. „Are cineva întrebări?“ Şi nimeni nu are. Nu pentru întrebări sîntem aici. Cu toţii ştim că n-are rost să avem şi ea nu pare mirată. Fără să vrem, sîntem astfel o proiecţie a vremurilor lui Stalin: ea se preface că spune o poveste, noi ne prefacem că o credem şi cu toţii mergem mai departe.

Totuşi, experienţa asta nu e lipsită de valoare. Muzeul chiar este un exemplu tipic de falsificare a istoriei, în care oportunismul lui Stalin şi teroarea pe care a instaurat-o sînt pur şi simplu decupate din naraţiune, împreună cu milioanele de oameni care au murit datorită lui. Dar dacă poţi tolera exerciţiul şi pentru o clipă poţi uita cine eşti şi ce ştii, poţi înţelege mecanismele prin care un dictator criminal poate fi transformat în erou şi cum viaţa lui poate fi povestită ca pe aceea a unui copil din Gori care a ajuns să conducă un imperiu, un lider puternic care pur şi simplu nu a putut mulţumi pe toată lumea. Într-un orăşel amorţit, mitul băiatului din Gori care a ajuns foarte mare menține o speranţă care încă nu a fost înlocuită de altceva. Şi aduce turişti.

„Cum puteţi să spuneţi că Stalin a cîştigat războiul mondial? Şi că a făcut o singur?“, se aude o voce indignată din cealaltă cameră. Dar pe noi, cei de sub tabloul cu Stalin îmbrăţişînd visător o fetiţă, izbucnirea asta ne lasă reci. Pornim mai departe impasibili.

A mai rămas doar vagonul de tren. Ieşim afară în şir indian şi ne urcăm unul după altul pe scara de la intrare. Bătrînul cu suvenirurile s-a mutat mai la umbră, pe iarbă. Mă caţăr şi eu pe scară şi intru direct în 1945, pe acelaşi culoar pe care a intrat şi Stalin cînd s-a pornit spre Yalta. Iluzia trecutului durează doar o fracţiune de secundă. În faţa mea, două fete din grup îşi fac un selfie, iar ghida aşteaptă. Mai are doar cîteva lucruri de spus şi pare că se gîndeşte la altceva în timp ce le spune. Cineva ridică mîna să pună o întrebare. „Cît de greu e vagonul ăsta?“ „Are cîteva tone“, îi răspunde ghida uşurată.

Am terminat.

Bătrînul cu cutia stă tot pe iarbă. Mă vede că mă apropii, se uită la mine cu un aer de „Hai, măi tată“ şi dă deoparte pătura. Stalin de metal sau Stalin în fotografie? „Care vrei tu“, îmi zice în rusă, ridicînd mîinile în aer, un simplu negustor să-i facă pe plac clientului. De data asta îmi asum rolul, dar sensul i-l dau eu. Cu tot ce cred şi ce ştiu şi cu o istorie de familie cu străbunici trimişi în Siberia, mă transform în clientul unui om a cărui viaţă a fost trasată de Stalin poate la fel de mult ca şi viaţa străbunicilor mei, şi care în esenţă poate că nu a fost cu mult diferită de a lor. O tandreţe inexplicabilă înlocuieşte astfel sentimentul absurdului. Şi îmi cumpăr un magnet cu Stalin de la un om mărunt cu o cutie de carton, într-un oraş mic de provincie, într-o ţară în care amintirea băiatului sărac din Gori încă doare şi care ar vrea să îl uite, dar încă nu ştie ce să pună în loc. 

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă freelance.

Foto: B. Niţă