– o pagină de memorialistică –

În numărul de săptămîna trecută al Dilemei vechi am citit interviul luat dlui Marian Voicu de dl Mircea Vasilescu, pe tema – inepuizabilă și, se pare, nerezolvabilă – a tezaurului nostru, trimis spre „păstrare“ „aliaților“ de la Răsărit, în anii 1916-1917. Trebuie spus că relațiile diplomatice dintre România și Rusia (sau, anterior, Uniunea Sovietică) au inclus întotdeauna pe agenda lor această delicată temă. Nici un ministru de Externe român nu poate evita, dacă se întîlnește cu omologul său rus, reluarea, fie și formală, a vechiului litigiu. Știam asta cînd am ajuns în fotoliul „afacerilor străine“ și încercam să mă pregătesc.

Dar, mai întîi, un mic preambul. Abia instalat, am fost anunțat că vrea să mă viziteze dl Silviu Brucan. Nu eram, ca să zic așa, „în vorbe“ cu dînsul, așa că am fost destul de mirat. Evident, întîlnirea a fost programată și a avut loc. „Dragă“ – mi-a spus dl Brucan – „am venit să te previn asupra unei obligații pe care n-ai cum s-o ocolești, dar care impune o foarte atentă pregătire: te vei întîlni cu Evgheni Primakov, șeful diplomației rusești. Amînă cît poți, antrenează-te, fii cu ochii-n patru. Primakov e ditamai fiara! General KGB, arabist, spion, uns cu toate unsorile. Îți trebuie multă experiență ca să-i faci față!“ A urmat o scurtă pauză, apoi hohotul de rîs caracteristic (ofensiv și defensiv totodată) și încheierea: „Unde mai pui că-l cheamă și Finkelstein!“ Nu peste mult timp, aveam să verific, pe pielea proprie, cîtă dreptate avusese dl Brucan. Și încă ceva: pot spune cu mîna pe inimă că, în cei doi ani cît am rămas la Externe, diplomații cei mai eficienți, mai „profesioniști“, mai înzestrați tactic și strategic mi s-au părut diplomații ruși și diplomații turci. În cazul celor dintîi, „secretul“ consta în faptul – am mai spus-o – că nu aveau reguli! Aveau doar „obiective“, pentru atingerea cărora nu se împiedicau, excesiv, în cutume, precauții stilistice, manuale de protocol, proceduri prestabilite.

N-am putut amîna cît i-ar fi plăcut dlui Brucan întîlnirea cu Evgheni Primakov. O mare conferință la Strasbourg (prin mai 1998) a făcut inevitabilă o conversație bilaterală. Pe agenda mea erau două puncte: 1) dorința României de a adera la NATO (fără consecințe – suna discursul meu – pentru bunele relații cu Rusia) și 2) situația tezaurului românesc nerestituit încă de Moscova. Primul punct a fost expediat tăios, à la russe: „A, nu, dacă despre asta vreți să discutăm, nu sîntem interesați. Aderarea la NATO nu e un gest prietenesc față de noi!“ Știam acest obicei rusesc: demaraj vehement, urmat, eventual, pentru „dregere“, de glumițe și disponibilități recuperatoare… Am răspuns și eu cît am putut de insinuant: „Domnule ministru, convingerea noastră este că NATO de-acum nu mai are aceeași definiție ca în momentul înființării sale. În aceeași ordine de idei, credeam că nici Federația Rusă nu mai e totuna cu Uniunea Sovietică. Dar dacă nimic nu s-a schimbat, foarte bine, trecem la punctul 2.“ Primakov (inocent): „Cînd ziceți că ne-ați încredințat acel tezaur?“ „În 1916“ – zic. Primakov (surîs cordial): „1916? Domnule ministru, vă informez că, între timp, au avut loc Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial, căderea Zidului Berlinului și o mulțime de alte evenimente planetare. De unde să știu eu ce s-a întîmplat cu tezaurul dvs.?“ Și, după o tăcere „prietenească“: „Uitați, am să vă spun sincer, între noi (!), ce cred eu că s-a întîmplat. Să nu ne ascundem după degete! Sînt sigur că tezaurul românesc a fost principala sursă de finanțare pentru susținerea mișcării comuniste internaționale în perioada dintre cele două războaie mondiale…“ Mărturisesc că nu eram pregătit pentru atîta „glasnost“ Și nu mi se pare exclus ca răspunsul lui Primakov (care nu avea nimic de pierdut) să fi fost, măcar în parte, adevărat. Și atunci? Ce mai e de făcut? Federația Rusă va spune că nu i se pot imputa nereguli comise de Uniunea Sovietică, de vreme ce e vorba de două state diferite. De altfel, între 1948 și 1989, am fost și noi solidari cu lupta lor („pentru pace“) împotriva capitalismului și a imperialismului, iar războiul costă! „Groparii“ trebuie plătiți! Și, vorba lui Primakov – rămîne „între noi“ –, cum de s-a decis Guvernul român (în 1916, iar în 1917 cu insistența lui Titulescu!) să-și pună bunurile în siguranță într-o mlaștină care tocmai se transforma într-un vulcan? Nu zic că eforturile de recuperare trebuie suspendate. Zic doar că „situațiunea“ e complexă și că ne batem – mereu în întîrziere – de pe o poziție dezavantajoasă. 

(Am evocat această împrejurare „diplomatică“ și în două interviuri mai vechi. Am consemnat-o și aici, într-o variantă definitivă, dincolo de aproximațiile oralității și ale citărilor pripite.)