Tezaurul României la Moscova: un ghem încîlcit – dialog cu Marian VOICU
În 2013 a făcut un film documentar despre tezaurul României de la Moscova. De curînd, Marian Voicu a publicat, la Editura Humanitas, un volum masiv, foarte bine documentat și scris limpede: Tezaurul României la Moscova. Inventarul unei istorii de o sută de ani. Un subiect despre care se vorbește mult, de multă vreme, nu totdeauna în cunoștință de cauză.
De unde preocuparea pentru această temă?
Anul trecut, în ianuarie, m-a sunat doamna Lidia Bodea de la Editura Humanitas și mi-a propus să scriu o carte. Volumele anterioare pe această temă au avut un public destul de restrîns, au fost în special culegeri de documente, iar subiectul era considerat destul de arid. În nouă luni am scris cartea. Am încercat să spun toată povestea din ultima sută de ani – căci în decembrie 2016 s-au împlinit o sută de ani de la primul transport, iar în iulie 2017 se vor împlini o sută de ani de la al doilea transport trimis în Rusia. Am încercat să scriu cît mai publicistic cu putință pentru că mi s-a părut o istorie fenomenală, în care joacă personajele politice din ultima sută de ani, de la Brătianu și Marghiloman, trecînd prin Ceaușescu și Brejnev și terminînd cu Traian Băsescu. Este esența ultimului secol de istorie românească. Iar tezaurul face parte din toată această poveste, vrînd-nevrînd. Filmul documentar pe care l-am făcut acum cîțiva ani a plecat de la o discuție cu un amic, din care am înțeles amîndoi că știm foarte puțin despre acest subiect. A fost abordată în primul rînd chestiunea aurului Băncii Naționale, dar ca valoare acesta reprezintă doar o zecime din întreg patrimoniul financiar care a fost expediat la Moscova. Pe lîngă bunurile financiare, există și un patrimoniu artistic și arhivistic incredibil. Dacă astăzi nu ar exista în muzee bunurile restituite de Moscova în 1956, nu prea am avea cu ce să ne ilustrăm trecutul. Cred că o treime din galeriile Muzeului Național de Artă ar fi goale. Nu mai vorbesc de Muzeul Național de Istorie sau de colecțiile numismatice de la Academia Română. Iar despre aceste lucruri nu prea s-a vorbit. Patrimoniul arhivistic a fost trimis la Moscova integral. Ni s-a restituit o parte în 1935. Păcatul întregii povești este că nu știm nici ce am trimis la Moscova, nici ce am primit înapoi. Așa că mi s-a părut o poveste senzațională, care trebuia spusă.
Cum vedeți decizia de atunci de a trimite tezaurul tocmai la Moscova?
Fără a cădea în păcatul istoriei contrafactuale, e greu să ne punem în situația înaintașilor noștri din 1916. Era o situație catastrofală. Intrarea României în război a fost urmată de cîteva catastrofe militare, așa că în cîteva luni Casa Regală și populația s-au retras într-o dezordine cumplită în Moldova, unde muntenii n au fost întîmpinați cu o bucurie deosebită, cum ne place să credem. Rămăseseră urmele unei antipatii după ceea ce numim astăzi „mica Unire“. Așa că decizia Băncii Naționale a fost să trimită tezaurul la Moscova. Alternativa era să-l trimită pe mare, fie prin Marea Nordului, fie prin Marea Neagră. Dar submarinele germane dobîndiseră deja o reputație îngrozitoarea. Decizia de a trimite tezaurul la Moscova, unui aliat – și încă ce aliat! – a fost logică. Marea problemă a fost în 1917, cînd valoarea celui de-al doilea transport a fost de cîteva zeci de ori mai mare decît valoarea aurului Băncii Naționale și a bijuteriilor Coroanei, trimise în 1916. Atunci decizia a fost mai greu de înțeles. Brătianu a făcut două vizite la Moscova – prima în ianuarie, înainte ca țarul să abdice, și a doua în aprilie, pentru a-l întîlni pe Kerenski. Brătianu a văzut care era starea de spirit acolo, putea să înțeleagă, cu pragmatismul lui politic, că Rusia este pierdută. Totuși, la inițiativa lui Titulescu, Guvernul a aprobat expedierea celui de-al doilea transport. Decizia românilor a fost aprig stimulată de miniștrii Rusiei în România, care au insistat temeinic pe lîngă Casa Regală, pe lîngă Guvern, pe lîngă armată pentru a se evacua tezaurul.
Volumul reproduce multe documente – de la liste de inventar la stenograme ale discuțiilor din comisia mixtă româno-rusă constituită pentru a lămuri problema. Cum v-ați documentat și ce-ați descoperit?
Mi s-a părut formidabil că, după o sută de ani, încă mai poți găsi documente inedite. Cred că numai în România se poate întîmpla așa ceva. Marea majoritate a documentelor din anii ’50 sînt în continuare clasificate, în virtutea unor legi din acele vremuri, și n-au fost declasificate fie din reținere, fie pentru că nici un funcționar nu-și dorește să aibă inițiativa într-un astfel de domeniu, dintr-un avînt patriotic suspect. Am consultat documentele de la Arhivele Naționale și de la Ministerul Afacerilor Externe și documentele deja publicate de Banca Națională. Unele sînt publicate în premieră, în special cele privind patrimoniul artistic și arhivistic și mai ales corespondența diplomatică privind cheltuirea aurului de către sovietici în anii ’20-’30. Acesta e un capitol care poate aduce binișor cu un synopsis din James Bond, de exemplu. Sînt niște povești senzaționale privind cheltuirea aurului, care a fost atunci semnalat peste tot, din Shanghai pînă în America.
Problema a fost mereu reluată. Au existat discuții între șefii de state, s-a constituit o comisie specială, totuși nu s-a întîmplat nimic. De ce?
Mi-am pus și eu această întrebare. Din toate sondajele care atingeau și această chestiune rezultă că, în mentalul public românesc, tema tezaurului e în continuare prezentă. Tot românul știe că a suferit un prejudiciu și că rusul trebuie să-i dea ce i se cuvine. Cu toate astea, nu știm mare lucru. Nu știm ce-am expediat acolo. Poate e de înțeles: erau vremuri tulburi, s-a pus totul în lăzi sigilate care i-au fost încredințate unui aliat, acesta a semnat niște protocoale care au valoare de tratat internațional. Au venit apoi evenimente pe care nimeni nu le-ar fi putut prevedea, dar chestiunea etică rămîne: sîntem țara care are cel mai vechi litigiu de acest gen din lume. În mod intenționat sau nu, unii „analiști“ sau istorici fac confuzii cu celelalte litigii pe care le are Rusia în legătură cu trofeele de război. Există un patrimoniu uriaș confiscat de Rusia în al Doilea Război Mondial. Dar în cazul României nu e vorba de așa ceva. De ce istoricii români – mai vechi sau cei din comisia constituită în 2004 – n-au cercetat inventarele cu ce s-a trimis (atîtea cîte sînt) și cele cu ce am primit la cele două restituiri (din 1935 și 1956) rămîne un mister. Unii spun că e vorba despre indolența specifică – „n-are rost să mai căutăm potcoave de cai morți“. Sînt alții care spun că ar putea exista în continuare un patrimoniu artistic și arhivistic foarte important acolo. Orice piesă e importantă și de neînlocuit. Sînt alții care spun că trebuie să fim pragmatici și să ne urmărim un interes național: să facem bu-siness cu Federația Rusă, să lăsăm trecutul și să ne gîndim că avem doar de cîștigat dacă devenim prietenii Moscovei, nu neprieteni sau inamici. Peste toate aceste tendințe, oamenii politici încearcă fiecare în mandatul propriu să găsească propria rezolvare. Ion Iliescu a fost cel căruia i s-au deschis toate ușile la Moscova: a semnat, după 11 ani de negociere, în 2003, tratatul bilateral cu Federația Rusă și declarația comună prin care se înființează comisia pentru tezaur. A venit apoi perioada lui Traian Băsescu și a fost un îngheț. Declarația sa din 2011, de pildă, în care spunea că dacă ar fi fost în locul lui Antonescu ar fi trecut Prutul pentru a recupera Basarabia ș.a.m.d. a contat la fel de mult în această grilă de negocieri și chiar și în lehamitea unor istorici de a se mai apuca de lucru, pentru că își spuneau „oricît de mult am munci noi, toată chestiunea e politică“.
Cît de importantă a devenit miza politică actuală a acestei povești vechi de o sută de ani?
Noi obișnuim să spunem că este o chestiune politică. Rușii obișnuiesc să spună că e o chestiune istorică de care trebuie să se ocupe istoricii. Mai sînt unii care spun că e o chestiune etică banală și ar fi fost suficientă o strîngere de mînă pentru ca această datorie să fie restituită, chiar și fără acte. Iar alții spun că e o problemă de drept internațional. Se pune întrebarea de ce nu merge România într-o instanță internațională pentru a-și recupera această avuție. Pentru că Moscova și-a făcut o doctrină din a nu accepta nici un fel de tratative internaționale, ci doar tratative bilaterale, încă din 1922. Putem accepta ideea că istoricii ar putea aduce la lumină chestiunea, dar în comisia mixtă discuțiile sînt suprarealiste. De fiecare dată cînd se înainta, pragmatic, în discuția despre tezaur, istoricii ruși aduceau vorba despre participarea la Primul Război Mondial și spuneau „Dar cu caii și furajele lăsate de armata rusă ce s-a întîmplat?“; sau: „Ce-ați căutat la Odessa?“. Așa încît, dacă este o problemă istorică, această comisie ar putea funcționa foarte bine încă o sută de ani; nu există termene în Declarația comună semnată în 2003 și nici măcar nu se spune dacă rezoluțiile vor fi obligatorii pentru ambele părți. De altfel, această comisie s-a întîlnit doar de patru ori în 12 ani. Dacă este o chestiune politică, atunci trebuie să ne întrebăm care sînt temele politice care fac ca această problemă să nu se tranșeze. În 2003, cînd s-a semnat tratatul, se spunea că în acel moment s-au stins toate disputele seculare între cele două țări. Dacă mai rămîn dispute, atunci am încercat să văd care este contenciosul dintre cele două state. Problema basarabeană credem că s-a rezolvat, Moldova e un stat independent, cel puțin așa pare. Ar putea fi însă o problemă. Și scutul de la Deveselu ar putea fi o problemă. Dar vorbim despre două state independente, care ar trebuie să se trateze cu respect și să discute pe picior de egalitate. Moscova, ca mare putere, nu acceptă să fie luată peste picior nici prin vorbe, nici prin luări de poziție, nici faptic, prin instalarea scutului de la Deveselu.
Pe tema tezaurului, am tras concluzia, citind cartea, că Moscova în principiu nu acceptă să tot fie trasă de mînecă pentru această poveste veche, despre care nu prea mai vrea să vorbească…
Moscova are, în primul rînd, un umor nebun. Cea mai frumoasă reacție a fost la întîlnirea domnului Andrei Pleșu, cînd era ministru de Externe, cu Evgheni Primakov (ministrul de Externe rus la acea dată). Domnul Pleșu i-a povestit pe scurt despre tezaur, iar dl Primakov i-a spus: „Dar ce v-a venit să ne dați tocmai nouă tezaurul?“ Și Brejnev, în 1965, cînd Ceaușescu a ridicat problema, a întrebat: „Care tezaur?“ Și-apoi a adăugat: de ce vreți să ridicați această problemă? Dacă ar fi să calculăm cît ne sînteți datori voi, românii, s-ar putea să vă pară rău. De atunci, se tot reiau aceste glume ori amenințări. N-a fost nici o discuție serioasă la nivel politic. Chestiunea e îngropată în comisia de istorici. Iar la nivel politic e un amestec de probleme. Rusia spune tot timpul că dacă va trage de un fir din acest ghem încîlcit, atunci s-ar putea ca totul să se deșire, în defavoarea ambelor părți.
Foto: E. Enea
