La începutul anului, o echipă de voluntari a demarat un proiect educaţional în cîteva licee din România, licee care în 2011 au avut rezultate slabe la BAC, promovarea aici aflîndu-se undeva sub 20%. Acest proiect-pilot, care a fost lansat de către Asociaţia Roi şi Asociaţia Română pentru Coaching (în parteneriat cu alte organizaţii şi cu sprijinul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovaţiei), îşi propune să găsească soluţii, împreună cu cei implicaţi, la problemele cu care se confruntă întregul sistem educaţional, pornind nu de la reformarea sistemului, ci de la probleme despre care nimeni pînă acum nu a amintit. E vorba, pe scurt, despre lipsa de motivaţie, cea care duce de fapt la absenteism, la lipsa de disciplină şi la rezultatele foarte slabe, şi despre cum toate acestea îşi pot găsi soluţia printr-o metodă destul de inedită pentru România: coaching-ul.

De cîţiva ani încoace, BAC-ul a devenit acel subiect de îngrijorare naţională tratat într-un mod superficial, mai mult la nivel de bîrfă comunală care ridică „perlele“ elevilor la rang de ştire mass-media, care vede în profesori principalii vinovaţi, şi din care conducerile ministeriale se disculpă de fiecare dată, invocînd corectitudinea organizării, dar şi slaba pregătire a profesorilor, plusînd cu nepăsarea elevilor. Legat de BAC, în fiecare an se reia discuţia despre sistemul de învăţămînt, se încing (mai mult sau mai puţin) spiritele, după care mult aşteptata vacanţă de vară ne face pe toţi să uităm de „problema naţională“, pe motiv că oricum „nimic nu se schimbă“.

Cîte ceva despre coaching

Acum cîteva săptămîni am aflat de un proiect, o iniţiativă ambiţioasă a societăţii civile de a schimba pur şi simplu sistemul educaţional, dar nu de sus în jos, de la legi şi reforme (modificările de pînă acum s-au dovedit mai dezastruoase chiar decît dacă n-ar fi fost făcute niciodată), ci din interior, pornind de la cuvîntul-cheie al ecuaţiei: elevii. Este vorba de proiectul „Zburd – Educaţie prin coaching“.

„Ideea“ – îmi povesteşte Simona David Crisbăşanu, managerul proiectului, reprezentant al Asociaţiei Roi – „a pornit de la dorinţa de a găsi un proiect în domeniul educaţiei, în care să ne implicăm, cu şanse realiste de a schimba ceva. Erau multe iniţiative mici, dar nimic care să producă un impact semnificativ“.

Proiectul se bazează pe voluntariat şi se sprijină pe un proces de coaching, o metodă – aveam să aflu – folosită cu succes şi în străinătate. „De altfel, pentru metodologia pe care o folosim, beneficiem de ajutorul lui Ernie Turner, preşedintele Ledearship in International Management, un coach cu o experienţă de peste 30 de ani în lucrul cu organizaţiile internaţionale, în sectorul privat, dar şi în proiecte educaţionale“.

Întreb însă, pentru început – de ce coaching-ul? Căci, deşi termenul este de mult o cunoscută în străinătate, la noi abia a apărut, fiind cel mai adesea asociat cu lumea corporatistă. „În limba engleză există doi termeni: training şi coaching, iar lucrurile sînt foarte bine delimitate. În cadrul unei competenţe, există trei elemente: cunoştinţe, abilităţi şi atitudini. Trainer-ul se ocupă de primele două, iar de atitudini se ocupă coach-ul. Nu întîmplător termenul este preluat din sport, unde antrenorul dezvoltă talentul prin tehnică, disciplină şi încurajări. În acest segment, intervin componente de psihologie, fiind vorba de felul cum te priveşti pe tine însuţi şi cum te priveşti pe tine în raport cu lumea exterioară.“

Educaţia prin coaching s-ar traduce, foarte pe scurt, prin „lucrul în echipă“. „Am descoperit că una dintre problemele unui învăţămînt precar este faptul că profesorii, elevii, părinţii nu interacţionează, iar cînd o fac, se acuză reciproc.“ Iar aceasta este una dintre inovaţiile proiectului: coachii voluntari facilitează în primul rînd procesul prin care toţi cei implicaţi interacţionează la un nivel optim.

Costel Coravu, preşedintele Asociaţiei Române pentru Coaching şi coach la un liceu din Cîmpulung Muscel, prins în proiect, îmi spune că obiectivele acestui proiect nu se referă la „modificarea sistemului de învăţămînt prin schimbarea metodelor şi a procedurilor“. Coachii nu se adresează astfel tehnicilor şcolare sau metodelor de predare în sine, ci ne adresăm „atitudinii“. Se pleacă de la împămîntenita „nu avem nici o şansă, dacă statul nu face“ şi se ajunge la „totul este la îndemîna noastră“.

„Şcoala“ – îmi spune – „nu depinde numai de profesori. Ce facem noi, în primul rînd, este să-i ajutăm pe elevi să iasă din postura de victimă. Să-i facem să înţeleagă că nu sînt doar o rezultantă a celor din jurul lor. Ei cred că n-au nici un cuvînt de spus şi atunci se conformează acestui fals statut. Trebuie să conştientizeze însă că puterea este la ei. Că ei sînt cei care pot transforma mediul. Dacă azi sînt 2, mîine vor fi 4, poimîine 40. Observăm deja efectul de bulgăre de zăpadă. Fiind mai multe licee în proiect, putem să le şi dăm exemple pozitive, să-i ambiţionăm între ei.“

Noutatea

Liceele incluse în proiect se află în Braşov, Iaşi, Sibiu, Cîmpulung Muscel şi Bucureşti, iar majoritatea elevilor de aici provin din medii defavorizate, cu familii monoparentale, cu părinţi plecaţi în străinătate, sau chiar fără părinţi, iar după terminarea învăţămîntului obligatoriu, de 10 clase, par a fi condamnaţi să-şi înceapă viaţa de om mare, să se angajeze şi să se susţină financiar.

„Una dintre cauzele rezultatelor dezastruoase este neimplicarea părinţilor. Am primit replici de genul: eu n-am ce să-i fac, făceţi-i voi! Toţi se aşteaptă ca şcoala şi statul să le educe copilul“ – povesteşte, despre impactul simţit pe teren, Simona David Crisbăşanu.

Selecţia liceelor s-a făcut pe bază de aplicaţii. „Iniţial, am lansat această invitaţie către mai multe licee, spunînd că avem un proiect menit să-i ajute să-şi îmbunătăţească performanţele; le-am explicat că vom forma echipe la nivelul fiecărui liceu, echipe cu care vom lucra, pentru a le forma să lucreze cu restul elevilor interesaţi. Am primit mai multe aplicaţii, dintre care am ales însă doar acele licee care ni s-a părut că sînt determinate să realizeze această schimbare. Bineînţeles, puteam să ne adresăm şi liceelor mai bune, dar noi am vrut să demarăm acest proiect în primul rînd pentru cei care au o nevoie reală, cei care sînt mai motivaţi să-şi schimbe viitorul. Dacă te duci la un liceu cu promovabilitate de 90% şi îl ajuţi să urce la 100% nu e mare lucru, însă dacă ajuţi un liceu cu promovabilitate de 10% să urce la 50%, atunci ai dovada că proiectul este menit să facă o schimbare reală.“

Cel mai important criteriu pentru formarea unei asemenea echipe este „dorinţa de implicare“, iar din ea fac parte atît elevii, cît şi părinţii şi profesorii, elementul cel mai important fiind totuşi elevii. „La început, eram priviţi cu neîncredere, nu prea înţelegeau ce vrem să facem, toţi aşteptau de la noi soluţia magică“ – povesteşte Costel Coravu. „Metodologia de coaching de echipă, ca principiu, este simplă în sine, nu face nimic altceva decît să creeze conştientizarea – care este însă un lucru destul de greu de obţinut, dar, odată atins, deschide perspective de la care nu mai există cale de întoarcere.“

Aflu că prin discuţii se creează obiectivele dorite de fiecare grup în parte. Promovabilitate, disciplină, prezenţă la ore. „Elevii sînt cei care creează de fapt modul în care vor lucra, proiectele, metodele. Sînt întîlniri periodice în care ei îşi asumă obiectivele, iar noi îi ajutăm să conştientizeze, după o perioadă, ce anume a funcţionat, ce nu şi care ar fi următorii paşi pentru obţinerea acelor rezultate.“

Cît priveşte obiectivele, fiecare liceu are o situaţie particulară. Simona David Crisbăşanu, care este şi coach la Liceul de Mecanică Fină din Bucureşti, îmi povesteşte că, după selectarea echipei, s-au pus pe un tabel dorinţele, apoi priorităţile, după care „le-am transformat în obiective“.

Important este însă ca elevii înşişi să-şi dorească să facă anumiţi paşi, să atingă un anumit ţel. „Noi declanşăm mecanismul voinţei“ – îmi spune şi Costel Coravu – „pe urmă, treaba fiecăruia ce face cu acest atu. Dar atuul este ceva imens, cînd treci de mentalitatea de victimă.“

Mi se mai povesteşte că majoritatea elevilor prinşi în acest program şi-au asumat pînă acum imaginea exterioară despre ei, o imagine destul de negativă. Părinţii care nu se implică sau, mai mult, care ridică din umeri cînd află că cineva vrea să se implice, le dau primul sentiment, şi cel mai acut, de abandonare. „După cîteva sesiuni de coaching însă, au cerut să le aducem un consilier în carieră, ceea ce ne-a bucurat enorm, pentru că noi putem, avem aceste resurse, dar aşteptăm ca ei să ne ceară. Nu să le băgăm pe gît soluţii, dar să-i ajutăm să îşi găsească singuri drumul. Iar faptul că au cerut aşa ceva ne arată că metoda dă roade.“

După o sesiune de cîteva ore cu un consultant în carieră, după ce au făcut exerciţii de încredere, de descoperire a abilităţilor pe baza cărora să-şi aleagă o viitoare carieră, după ce au învăţat metode de a se prezenta la un interviu sau pregătirea unui CV, „feed-back-ul a fost grozav. Una dintre reacţii a fost: dacă aveam noi aşa ceva la începutul liceului, de mult ne apucam de învăţat“.

Rotiţele au pornit. Elevi, cărora nimeni nu le-a acordat pînă acum o şansă, încep să conştientizeze potenţialul lor nebănuit. Ies din statutul de victimă, îşi dau seama că totul depinde de ei. Şi, deşi cei doi coachi, cu care am stat de vorbă, îmi spun că totul e la început de drum, fiind încă „mult de lucru în ceea ce priveşte implicarea profesorilor, a diriginţilor şi atragerea mai multor elevi şi părinţi în proiect“, iar drumul nu este deloc unul uşor, sistemul punînd încă multe obstacole, primele rezultate sînt mai mult decît încurajatoare: numărul din ce în ce mai mare al elevilor din clasele terminale care au început să se organizeze între ei, ca să se pregătească suplimentar pentru BAC, profesori, care în ciuda problemelor financiare şi a lipsurilor de tot felul, cînd îşi văd elevii ieşind din apatie şi dornici să înveţe, îşi redescoperă şi ei entuziasmul de a fi profesori, şi un sistem în care „în ciuda situaţiei dezastruoase, lucrurile au început să se mişte“. 

Foto: Asociaţia Roi