zvonuri şi răzbunări

un caz din lumea literară comunistă Ce ar fi lumea literară de la noi şi de pretutindeni fără zvonuri şi bîrfe? În perioada comunistă însă, zvonurile, bîrfa şi rumorile contribuie la dezinformarea programată şi la crearea unei atmosfere de haos şi confuzie generalizate. Nu acesta era scopul lansării zvonului că editurile deţineau liste de cuvinte interzise (negat astăzi de mai mulţi editori), al rumorilor despre "fuga" Anei Blandiana din ţară, despre Goma sau alt scriitor incomod, ori al celor care au circulat în legătură cu moartea lui Nicolae Labiş şi a lui Marin Preda? Unul din mijloacele cele mai eficiente de bruiaj al reperelor a fost în anii 1970-1980 revista Săptămîna, unde zvonul instituţionalizat şi calomnia făceau regula generală. Conflictele violente dintre "grupul Eugen Barbu", directorul revistei Săptămîna, şi o parte a membrilor Uniunii Scriitorilor sînt cunoscute. Barbu, care beneficiază de o puternică poziţie în spaţiul literar şi politic, asigurată în primul rînd de calitatea de membru al Comitetului Central, nu se sfieşte să folosească revista pentru a intimida tabăra adversă. Nu este de mirare că, în acest context literar viciat, polemica din jurul plagiatului din volumul III al romanului Incognito se transformă în calomnie, atacuri şi răzbunări personale. Istoria este învăluită de zvonuri, perpetuate şi astăzi, ceea ce face dificilă descifrarea ei deplină, deşi documentele de arhivă aduc puţină lumină în acest sens. Se pare că unii scriitori şi critici profită de ocazia plagiatului pentru a expune un caz exemplar şi a-l utiliza în încercarea de a slăbi poziţia lui Barbu şi de a opri abuzurile acestuia. Persoane din lumea literară (care au acceptat să vorbească despre acest caz, dar vor să-şi păstreze anonimatul) pretind că "afacerea a fost orchestrată". Ar fi vorba de o punere în scenă organizată de Geo Bogza pentru a-l compromite pe Barbu în ochii publicului şi mai ales ai puterii politice. Se pare că Barbu şi ai săi pregăteau în acel moment o adevărată "lovitură": ei i-ar fi propus lui Ceauşescu să dizolve Uniunea Scriitorilor şi să o înlocuiască cu o "Uniune a Scriitorilor comunişti". Zvonul era de natură să agite spiritele literare mai mult ca oricînd, mai ales că noua instituţie ar fi riscat să-l aibă ca preşedinte pe Barbu însuşi. Serviciile Securităţii, care înregistrau sistematic, printre altele, rumorile din lumea literară, o consemnează şi pe aceasta în decembrie 1978, notînd: "se pare că în spatele iniţiativei şde desfiinţare a Uniunii Scriitorilorţ s-ar afla Eugen Barbu şi Adrian Păunescu" (cf. Cartea Albă a Securităţii). În acelaşi timp, zvonul că Barbu folosea "negri" pentru a-şi scrie romanele, circula în tot Bucureştiul. Geo Bogza l-ar fi contactat, conform aceloraşi mărturii anonime, pe unul dintre aceştia, un student la Litere, care a copiat pentru Barbu un număr important de pagini din cîţiva scriitori ruşi. Pe de altă parte, rumorile din epocă vorbesc şi de o răzbunare personală a studentului, înşelat de Barbu în privinţa remunerării muncii sale de copist. Ele sînt de altfel transmise şi de Monica Lovinescu prin emisiunile ei de la Radio Europa Liberă. Este dificil de ştiut exact în ce fel au fost regizate lucrurile, cert este că, pînă la urmă, plagiatul este sancţionat. Obstacolele nu au lipsit însă, dată fiind protecţia politică de care se bucura Eugen Barbu. Povestea se derulează între 1978 şi 1979 şi are efecte negative pentru lumea literară, dincolo de aceşti ani. Cel care o lansează în presă este Marin Sorescu, printr-un articol publicat în revista Ramuri pe care o conducea. Imediat după acest articol, apare zvonul că "scandalul" va fi înăbuşit. Mircea Zaciu consemnează în jurnalul său: Dumitru Popescu-Dumnezeu ar fi interzis demonstrarea plagiatului, de teama unui scandal şi ar fi invocat ruşii. Ruşii, "mereu ruşii" (notează Zaciu), alt zvon folosit la nevoie de autorităţile comuniste de la Bucureşti! Lucrurile se precipită, apar articole pro (mai multe) şi contra, iar Uniunea Scriitorilor organizează o reuniune specială pentru a rezolva cazul. Barbu nu se prezintă, dar trimite o scrisoare ameninţătoare, care se păstrează în arhiva instituţiei. El scria, printre altele: "Primesc mănuşa, regret, dar rog pe cei din faţa mea să nu se plîngă de mijloacele de care dispun". Plagiatul este demonstrat de o comisie a Uniunii Scriitorilor, o notă de dezavuare a acestei practici apare în revistele literare (au fost însă şi redactori-şefi care au refuzat publicarea ei!), însă Barbu nu este exclus din Uniunea Scriitorilor, aşa cum ceruseră unele voci. Dimpotrivă, amenin-ţările din scrisoarea trimisă la Uniune încep să se concretizeze. Cei care au contribuit la demonstrarea şi sancţionarea plagiatului aveau să afle neîntîrziat de ce "mijloace dispunea" Barbu. Colecţia revistei Săptămîna din anii '79-'80 păstrează articolele în care Nicolae Manolescu este acuzat, la rîndul lui, de plagiat... în care el şi Mircea Iorgulescu sînt calificaţi de "trădători" "în slujba unui post de radio anticomunist", în care lui Mircea Zaciu, a cărui intervenţie în cadrul reuniunii Uniunii Scriitorilor a avut o greutate semnificativă în sacţionarea plagiatului, i se pune în spate păcatul de a se fi opus revenirii lui Lucian Blaga în viaţa literară etc. Calomniile depăşesc imaginaţia şi domeniul zvonurilor. Degradarea climatului literar, la care se ajunge în urma atacurilor lansate de Săptămîna, este deplînsă de Mircea Iorgulescu care adresează, pe 21 februarie 1979, o scrisoare de protest Uniunii Scriitorilor: "Climatul etic este afectat în mod îngrijorător - spune el - viaţa literară este deformată, se creează, poate involuntar, însă cu efecte ce nu ne pot lăsa indiferenţi, o atmosferă de suspiciune în jurul profesiunii atît de nobile de scriitor. ŤMetodele» şi practicile folosite de Săptămîna prejudiciază întreaga activitate creatoare din România Socialistă, ne situează, pe noi toţi, într-o perspectivă degradantă." Lucia Dragomir este autoarea unei teze de doctorat cu titlul Une institution littéraire entre exigences artistiques et commande politique. L'Union des Ecrivains de Roumanie