Zigzag despre bun-simț

În ziua aceea, drumul de la școală spre casă nu mai urma calea bătătorită de atîtea ori. Nu mă grăbeam, ci îmi ofeream, cu o anumită savoare, un mic ocol prin centrul Clujului, cu un popas la Librarium Universității, precedat de o oprire la un bancomat. Liniște, tihnă, calm... De la distanță, zăresc trei-patru persoane la coadă la bancomat. Nici o problemă! Pășesc agale, să mă așez la rînd. Din direcția opusă, se ivește un tînăr; îi observ întîi pantofii, căci mă aplecasem deja să sprijin poșeta mea „enciclopedică” de pervazul vitrinei, ca să scot cardul. În creștet îmi răsună o voce bărbătească, ușor alterată de enervarea care se ghicea în ton: „Eu am ajuns primul!”. Bat în retragere (la propriu!) și mă extrag din rînd, încercînd să-mi recapăt poziția verticală, păstrînd pe chip zîmbetul cu care îmi începusem plimbarea, dar total neinspirată (aveam să constat imediat) în alegerea cuvintelor: „În virtutea...”. Mă întrerupe, însoțind replica de un gest nervos al mîinii: „Lăsați-mă cu virtutea!”. Experiența deceniilor la catedră s-a activat instantaneu și în privire mi-a apărut licărirea amuzată de felul în care elevii mei înțeleg uneori anapoda unele cuvinte. Reiau replica și o duc la bun sfîrșit: „În virtutea faptului că nu mă grăbesc și că mi s-a părut că am ajuns deodată, vă rog să poftiți în față!”. Tînărul tace, întîi puțin contrariat, apoi roșește discret, înțelegînd. Face, totuși, pasul în față, oferindu-mi satisfacția (meschină, recunosc) de a respira în ceafa lui două-trei minute și de a-mi imagina la ce se gîndește, în urma dialogului nostru cu asperități. Am plecat, măcinînd în mine două întrebări. L-am iritat pe tînărul grăbit cu vocabularul meu prețios, poate vetust, declanșîndu-i un mecanism de apărare față de convingerea (prejudecata?) că cei de o anumită vîrstă, mai înaintată, propovăduiesc virtutea pînă și din amvonul improvizat al vitrinei de lîngă bancomat? A fost sau nu lipsit de bun-simț comportamentul lui? Zic și eu, alături de nemuritorul Farfuridi, că din această dilemă nu pot ieși..., dar rostogolesc mereu gînduri despre bunul-simț. 

Parcurgînd numeroasele clasificări ale simțurilor, descopăr că – dincolo de cele cinci simțuri de bază – se vorbește despre un „al șaselea simț”, că unii cercetători extind numărul simțurilor la nouă, în timp ce alții consideră că am avea mai mult de douăzeci și unu de simțuri. Cu toate acestea, bunul-simț nu și-a făcut loc în nici o clasificare. Vom spune că e firesc să fie așa, atîta timp cît în fiziologia umană nu s-a identificat un sistem senzorial care să-l includă. Și totuși, înțelesul pe care îl dăm bunului-simț în spațiul românesc se apropie mai degrabă de o însușire înnăscută decît de una dobîndită. Adeseori, cu mult bun-simț era considerat omul mai timid, mai reticent în a se exprima, acela care fie își cunoaște locul, fie știe să stea la locul lui. Atunci cînd lăudăm pe cineva pentru că are mult bun-simț sau, dimpotrivă, cînd acuzăm lipsa bunului-simț, pare că există consens asupra termenului. Putem să evocăm mental mimica aprobatoare a interlocutorului în situațiile mai sus evocate și vom fi de acord că acesta este pe deplin edificat asupra faptului, fără prea multe explicații. 

În limba română, substantivul simț este un derivat regresiv de la verbul a simți, datorită căruia se poate lăuda cu o familie lexicală destul de bogată. Cu toții simțim, resimțim, avem presimțiri, iar mai demult aveam chiar simțăminte. Dar nu ele mă preocupă pe mine acum, ci două dintre derivatele care au avut în limbă un traseu interesant: (ne)simțitor și (ne)simțit. În forma lor afirmativă, ambele adjective tind să aibă un iz învechit, dar chiar și vorbitorii mai tineri simt că primul califică o persoană sensibilă, iar al doilea, un om cu bun-simț. În forma lor negativă, cele două cuvinte au luat-o pe drumuri diferite. Față de omul nesimțitor avem o oarecare înțelegere și, poate, un sentiment în vecinătatea milei, fiindcă percepem acolo o deficiență afectivă, o infirmitate sufletească pentru care ne pare rău, dar pe care o interpretăm ca pe un dat care cu greu ar putea fi depășit. Aventura adjectivului nesimțit este, însă, mult mai spectaculoasă, pentru că, prin forța lucrurilor și a frecvenței, el s-a ridicat la rang de substantiv. Un nesimțit, nesimțitul ăla au devenit calificări frecvente – adeseori în enunțuri exclamative – pentru observatorul exasperat de cîtă nesimțire zace într-un anumit ins. Cînd nu sîntem siguri de cantitatea de nesimțire dintr-un individ, recurgem la aproximare: e cam nesimțit. În paranteză fie spus, urît cuvînt este acesta! Căutînd un antonim pentru bun-simț, nu găsesc unul mai adecvat decît nesimțire și temerea mea este că, insinuîndu-se perfid în toate zonele societății, va revendica în curînd pretenții de -ism. N-aș fi foarte surprinsă dacă aș citi, cîndva, în vitrina unei librării, o carte (parafrazînd studiul lui Steven Pinker) cu titlul Nesimțirismul azi. Argumentație în favoarea proastei creșteri, a mitocăniei și a grobianismului.

Englezii folosesc termenul common sense pentru ceea ce în limba română s-a încetățenit ca bunul-simț comun. În ambele limbi, termenii se referă la abilitatea de a înțelege, de a judeca și de a acționa într-o paradigmă împărtășită de majoritatea oamenilor. În această accepțiune, are legătură mai degrabă cu o abordare rațională a lumii. În schimb, bunul-simț pur și simplu este, pentru români, o noțiune care vizează comportamentul. Înrudit cu decența, pe care o înglobează, bunul-simț e ceva mai mult și mai greu de definit. Dacă indecența presupune un afront la legile scrise sau nescrise ale moralei, lipsa bunului-simț e un afront (și) la măsură. 

Deformația profesională mă face să fiu un observator sensibil la manifestările bunului-simț sau ale absenței acestuia. Am parte de ambele, zilnic, așa cum cred că se întîmplă cu fiecare dintre noi. Atunci cînd văd un copil trîntindu-se pe jos și urlînd, pe stradă sau într-un supermarket, sub privirea impasibilă a părintelui, nu-mi pot reprima impulsul de a mi-l imagina în viitor. Îmi pare rău cu anticipație pentru învățătoarea lui, pentru grupul din care va face parte, pentru anturajul pe care îl va avea. Sînt conștientă că este o viziune catastrofică asupra devenirii, dar cred că ceva din bunul-simț alterat prin proasta creștere din copilărie va dăinui în viața de adult și va ieși la suprafață în anumite împrejurări. La fel de rău îmi pare pentru bunica venită să preia de la școală nepotul (termen generic pentru ambele sexe), să-i care ghiozdanul, să stea în picioare în autobuz, cînd mititelul se odihnește pe scaun, ignorînd-o, cu ochii în ecranul telefonului. În ambele cazuri, al copilului care urlă în magazin și al celui lăfăit pe scaunul autobuzului, se produce o încălcare a bunului-simț, dar nimeni nu va arunca vina pe umerii fragili ai micuților. Pentru că vina e în altă parte?! Uneori, fac exercițiul invers și „întorc” în banca de la școală adulții pe care îi surprind în situații care încalcă regulile bunului-simț. Mi se pare că descopăr, astfel, un tipar comportamental durabil. Există o lipsă de măsură, uneori imponderabilă, în cîntărirea bunului-simț și mulți adulți sînt prinși cu ocaua mică. Dar cînd începem să atribuim vină copilului, nu adultului de lîngă el? De multe ori, elevii sînt admonestați cu întrebarea „Așa te-a învățat la școală?”, omițînd că bunul-simț și dreapta măsură se sădesc devreme, acasă, în familie, iar școala nu poate suplini totul. Acasă, în familie, învață copilul ce este rușinea de a încălca regulile bunului-simț. Acolo învață să nu fie gros de obraz, să nu fie fără obraz; în familie i se bate obrazul cînd face ceva necuviincios și află cum e să-ți crape obrazul de rușine. De mic, înțelege cît de important este să-ți scoți obrazul în lume cu demnitate, cu condiția să nu i se dea obraz atunci cînd nu este cazul. De ce avem atît de multe expresii despre bunul-simț legate de obraz? Poate pentru că obrazul este cel care semnalează primul rușinea de a fi depășit o graniță fragilă. Rușinea, spun psihologii, este o emoție secundară, adică o reacție la propriile reacții. 

Este bunul-simț în derivă sau nu? Este în pericol iminent, în societatea românească actuală? Mulți spun că da, că epoca bunului-simț a apus. Depinde din ce unghi privim, la ce ne uităm și ce sîntem dispuși să vedem. Mă aflu printre cei care ezită și care speră că e doar o criză temporară și că va fi resuscitat. Pentru asta, însă, nu trebuie lăsat să intre în moarte clinică.

Vi-l amintiți pe tînărul de la bancomat? Cu siguranță, n-a fost un nesimțit. Poate că a reacționat cu furie inițial, dar apoi – am văzut în obrajii săi – i-a fost rușine de rușinea lui, cum ar fi zis bunica mea. Deci bunul-simț e la locul lui, chiar dacă se mai ascunde uneori.

Monica Columban este profesoară de limba română la Colegiul Naţional „Emil Racoviţă"  din Cluj.