Zidul

Unele familii transmit viața din generație în generație, altele doar o consumă. Familia mea, decimată și îmbătrînită înainte de timp, m-a avut în sfîrșit pe mine. Din nou o fată, ultima. Prea departe de pămînt și de muncile care aduc bani. Poate și prea tîrziu. În orice caz, nu un băiat, care să-i răzbune pe toți, așa cum ar fi meritat. Timp de mulți ani m-am simțit în casa bunicilor mei ca o ceașcă de porțelan printre oale de lut. Un obiect rar, pe care îl păzești ca pe ochii din cap nu pentru că este util, ci pentru că se poate sparge în orice secundă.

Cînd a fost clar că voi trăi, a fost clar și altceva – în lumea fizică îmi va fi greu. Îmi plăceau discuțiile cu copiii, nu și atingerile lor. Iubeam animalele, dar nu le hrăneam. La iaz, păzeam haine pe mal. În pădure, rămîneam în urma tuturor, ca să mă pot lipi de copaci. Exista mereu un punct în care se frîngea ceva în mine – bucuria – și orice interes pentru oameni pur și simplu dispărea. Lucrurile nu erau niciodată prea multe, oamenii – da. Nu e vina lor, îmi spuneam de obicei noaptea, învelită în straturi de pături și frici, rebobinînd în minte ziua, jocul, discuția. Dar nici a mea nu era.

Părinții mei au înțeles asta și au ridicat în jurul meu un zid pentru care le sînt recunoscătoare pînă în ziua de azi. Nu m-au obligat să fac nimic din ce nu am vrut, mi-au permis să arunc tot de ce mi s-a urît. Nu m-au trimis niciodată să mă joc afară. Cu timpul, am rămas cu două lucruri – cărțile, apoi, mult mai tîrziu, scrisul.

Și cei cîțiva prieteni care nu mi-au cerut să mă schimb pentru ei.

*

În ziua în care am absolvit școala, am avut un sentiment de bucurie pe care acum îl pot compara doar cu nașterea copiilor. Acel sentiment nu avea vreo legătură cu performanțele mele, cu profesorii sau colegii, cu care m-am împăcat destul de bine. Era bucuria de a scăpa dintr-o instituție, care între timp s-a schimbat cu fobia de a intra într-o instituție. Nu știu ce mă sperie mai tare – un spațiu imens, în care nu ai nici un ascunziș, sau posibilitatea ca un astfel de spațiu se se umple dintr-odată cu oameni, ca o apă.

Trebuia să îmi aleg o meserie și, în timp ce părinții mei încă îmi dădeau șanse la medicină, eu știam că vreau să devin corector la ziar. Nu pentru că aveam note bune la română, ci pentru că un corector lucrează singur într-un birou mic și nu este obligat să comunice cu alții. Poate, dacă vrea, dar nu este obligat. Primul meu serviciu a fost chiar acesta – corectoare la un ziar mic. Mai traduceam din rusă, mai înlocuiam vreo femeie cu copii bolnavi, mai născoceam un horoscop pentru pagina a opta. Era perfect. Îmi amintesc că din primul salariu mi-am cumparat o pereche de blugi nu prea buni, o pudră de orez probabil cancerigenă și un pulover strîmt. Îmi amintesc și bucuria de a fi obținut în viață totul.

După zece ani lucrați în televiziune și cam tot atîția prin tot felul de proiecte de comunicare, pot spune că m-am obișnuit cu oamenii. Jurnalismul a făcut pentru mine ceea ce nu a reușit să facă nimeni nici în copilărie, nici în adolescență – m-a învățat să trag linie între mine și restul lumii.  Printr-o ironie a sorții, am ajuns la reportaje sociale. Nu cred ca exagerez cînd spun că am fost în jumătate din școlile și grădinițele din Moldova, în toate orfelinatele și casele pentru copii, în zeci de spitale și centre de plasament. Am stat de vorbă cu mii de oameni, am intervievat sute. Dar niciodată, niciodată nu am simțit că vreau să rămîn în urmă și să fug de oameni. Eram la serviciu, aveam microfon, cameră, pix. Aveam legitimația de reporter care spunea că îmi fac doar meseria. Nu trebuia să fiu mai mult decît se vedea.

*

În prima mea carte, tata a găsit cîteva fraze bune. Am rîs amîndoi, apoi am povestit despre altele. Despre el, despre cum scria el la vîrsta mea, despre cum scria la vîrsta mea, să zicem, Hemingway. A doua carte i-a plăcut mai mult. Pe a treia a citit-o prin spitale. Era mîndru de mine, în sfîrșit  învățasem să coc pîine. Tot ce a avut să-mi spună, tata mi-a scris. Am găsit caiete întregi după moartea lui, caiete în care a vorbit cu mine de pe cînd aveam opt ani și mă lipeam de copaci. Acum mă lipesc de acele scrisori și așa timpul dintre noi dispare. Nu mai sînt singură. Sîntem doi oameni care se împacă mai bine cu lucrurile.

De fiecare dată îl aud întrebîndu-mă: de ce scrii tu, Tania?

Aud întrebarea asta pe diferite voci, de la diferiți oameni. O aud mereu cînd citesc o recenzie la o carte, cînd iau un premiu, cînd pur și simplu mă bucur că cineva mă laudă. Scrisul face asta – le permite străinilor să-ți pună întrebări crezînd că te cunosc. Răspunsul este: nu știu.

Am folosit scrisul în locul vocii, în locul corpului, în locul fanteziilor de atîția ani, încît nu știu ce să fac fără el. Știu doar că atunci cînd scriu, ceva se frînge în mine ca atunci, în copilărie, însă de data asta bucuria rezistă.

Tatiana Țîbuleac este scriitoare. Ce mai recentă carte a sa este Grădina de sticlă, Editura Cartier, 2018.