You'll never walk again

Publicat în Dilema Veche nr. 128 din 6 Iul 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

"Tot nu vreţi să-mi spuneţi cu ce echipă ţineţi? Bine! Aflu eu pînă la urmă..." Amicul vînzător de ziare are o problemă: nu pricepe în ruptul capului că n-am nici un angajament sufletesc faţă de vreun club. Mă priveşte neîncrezător de parcă ar vrea să-mi spună: "Haide, domnule, ce te fandoseşti atîta! Fii bărbat şi recunoaşte! Ei? Steaua, Dinamo, Rapid? Nu, cu Rapid nu cred că ţii. Altfel ai fi dat aprobator din cap atunci cînd am zis că Steaua a blătuit toate meciurile, pe cînd noi, nici unul. Oi fi stelist? Sau poate dinamovist? Aaaah, de-aia nu zici nimic, de ruşine...". Îmi iau ziarele şi plec, lăsînd în urmă o solidă nedumerire. Poţi să te ocupi de sport şi să nu ţii cu nimeni? Poţi să te uiţi la sport fără să devii suporterul cuiva? E posibil să nu te pasionezi după echipa X şi în acelaşi timp să nu te dai în vînt nici după formaţia Y, ori, şi mai grav, să te bucuri din cînd în cînd pentru amîndouă? Pare incredibil în acest război în care, nimic nou, cine nu e cu noi e împotriva noastră. Ce păcăleală! Media ne construieşte un basm coşmaresc în care oricine consumă sport, fotbal, în special, poartă cagulă, înjură copios, alungă ciorile din ţară, bate şi e bătut de jandarmi, moare pentru propria echipă şi e gata să le dea omorul celor care se închină altor steaguri. Curat popor neanderthalian, dacă ar fi aşa, dar nu e chiar aşa. Ce se vede la TV şi ce se citeşte în ziare reprezintă o realitate, dar una locală, minoritară, realitatea urlătoare, dacă vreţi, cea care sparge ecranul. În culisele ei există şi rezistă o masă enormă care savurează şi se îngrozeşte în tăcere de tot ce înseamnă sportul şi comediile sale triste. Evident, pe aceşti "neutri" nu îi bagă nimeni în seamă, deşi aici se adună adevărata clasă de mijloc a consumatorilor de performanţă, lor le sînt adresate clipurile publicitare, ei fac rating-urile pentru care se dau de ceasul morţii unii şi alţii. Ţin cu o echipă mai mult din amuzament şi spirit de contradicţie cu vecinul, ori chiar din pură convingere, fără ca asta să le provoace disperări sau extazuri la fiecare sfîrşit de săptămînă. Se strîng la o bere şi văd un meci, se tachinează, se ceartă bonom cu nevestele telenoveliste, îşi amintesc de vremurile cînd "erau caractere în fotbal, nu ca astăzi" (cine ştie cînd or fi fost ălea), nimic dramatic, nimic de sfîrşitul lumii. Acest mare public invizibil a ieşit la iveală în vara Cupei Mondiale, cînd TVR a înregistrat audienţe nesperate, fie şi dacă mingea sărea între două echipe fără firmă. După excesele fotbalului intern, vizionate şi ele, dar avînd puterea de atracţie a unui accident, partidele din Germania au venit ca o fabuloasă pauză de respiraţie, ca o vacanţă a ochiului şi urechii. România n-a fost acolo, dar au fost românii cei mulţi care au transmis prin forţa telecomenzii un mesaj de saturaţie, de întoarcere la normal. Un picior în faţă celor care au arestat ecranul. Cînd vedem tribunele pline de culori şi bucurie, abia atunci ceva în noi se revoltă. Abia atunci pricepem deznădăjduiţi: suporterii noştri ne-au adus la limita suportabilului. Există peste tot băieţi, poate şi fete, care se transformă în huligani. Noi am învăţat lecţia asta, am ajuns la una dintre extremele pasiunii, fără însă să o cunoaştem şi pe cealaltă. "You'll never walk alone" te ridică la ceruri. Dar ale noastre, cîntecele noastre, unde sînt? Pierdute printre scandările de rigolă fără număr, aliniate într-o entropie a scabroşeniilor care a intrat în firesc. În plus, galeriile s-au adecvat perfect la nevoile presei vizuale: au inventat banerele şmechere, unele isteţe, multe însă decolate de bunul-simţ, pe care le afişează ţanţoş ca să le poată fi admirată în toată ţara fibra poetică de canal. La noi aproape că e ruşine să-i susţii exclusiv pe ai tăi, mult mai fun e să arunci cu dejecţii spirituale în orice mişcă de partea cealaltă. "Nicăieri în lume nu am mai auzit ca o echipă să scandeze împreună cu galeria porcării la adresa altei formaţii, care nici măcar nu e de faţă" - spunea Chivu. O barieră a fost trecută, cu ajutorul celor care altădată puneau frînă derapajelor, adică jucătorii şi conducătorii. În sezonul în care nu s-au luat prizonieri, orice lovitură a fost permisă, iar fanii s-au aruncat cu bucurie în acest full contact. Au umflat pieptul şi-apoi au dat drumul aerului în forme sonore de nereprodus. Au fost viteji, s-a umplut fotbalul de sînge, la propriu şi la figurat. Atît că asemenea curaj e unul de iobag. La noi, parteneriatul afectiv între susţinători şi obiectul susţinerii lor e la fel de necunoscut ca domeniul sofrologiei pentru antrenori. Cînd spectatorii de pe Anfield Road încep să-şi unească vocile în acea cîntare aproape religioasă, ochii se umezesc şi sufletul se umple de compasiune. Unii ar aduce în discuţie nivelul de civilizaţie al suporterilor lui Liverpool, dar e o scuză facilă. Oamenii galeriei provin, şi la ei, din medii defavorizate, cu educaţie minimă şi spirit de revoltă socială. Numai că aşa cum o mamă îşi iubeşte copilul indiferent dacă îl naşte în puf sau în noroi, tot aşa legăturile de suflet cu o entitate care te reprezintă, transcend nivelul de dezvoltare al mediului în care se înfiripă. Or, aici se naşte o întrebare: cît e dragoste şi cît e motiv de refulare în actul de susţinere al unei echipe? În dragostea reciproc împărtăşită există parteneriat, pe cînd de partea cealaltă se naşte un soi de vibraţie joasă, morocănoasă şi complexată, care se revoltă împotriva propriilor reprezentanţi, de îndată ce aceştia nu acoperă prin victorii eşecurile personale ale galerioţilor. Iată o explicaţie a huiduielilor care se aud mult prea devreme, a bătăilor cu jandarmii, a imposibilităţii de a accepta o înfrîngere. E o încrîncenare care duce cu gîndul la un demers profesionist, de parcă viaţa, cariera şi urma lor pe această lume ar fi în joc. Să fii suporter nu mai e o plăcere, e o meserie de război. Grav e că manifestările extreme tind să-i contamineze şi pe moderaţi. Susţinătorii de duminică ori spectatorii fără parti-pris rezonează la neastîmpărul stadioanelor şi ecranelor TV. În acest fel legea unei minorităţi poate deveni nocivă dincolo de riscurile fireşti, cantonate între rîndurile de scutieri. E legea lui you'll never walk again. Cumva, microbiştii moderaţi ar trebui să reziste şi să-şi recupereze pasiunea arestată de energumani, cei care justifică nenorocirile prin dragostea tembelă de echipă tot aşa cum Allah e ţinut responsabil de carnagiile fără sfîrşit. Cu jihadul ăsta nu sînt decît două soluţii: ori îl pierdem, ori ne va pierde. Bush al fotbalului, micul Blatter ne-a făcut deja cu degeţelul. Iată adevăratul arest al suporterului de bun-simţ, redus la condiţia irakianului de rînd: e prins între bomba care va exploda din mulţime şi cea care vine de sus.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Megastructura uriașă pentru care Ceaușescu a plătit 60 de tone de aur pur. Este unicat în România și funcționează și astăzi
La granița de nord a României se află una dintre cele mai impresionante mega-structuri a epocii comuniste. Barajul de la Stânca-Costești este un colos de beton care a costat câteva tone de aur și este al treilea ca mărime din Europa. Acum este un adevărat paradis natural.
image
EXCLUSIV. Elena Lasconi: „Dacă voi fi președintele României, voi fi un președinte pentru popor, din popor și nu din colivie”
Candidată la președinția USR și văzută ca potențial candidat la alegerile prezidențiale, Elena Lasconi a vorbit într-un interviu exclusiv pentru „Adevărul” despre relația cu Dominic Fritz, despre cum s-a decis să candideze la președinția USR și dacă e România pregătită să aibă o femeie-președinte.
image
Ce este sistemul Patriot. Plusurile și minusurile armamentului american cu preț exorbitant
Patriot este unul dintre cele mai avansate sisteme de apărare aeriană disponibile, capabil să intercepteze atât rachete cât și aeronave avansate. Principala provocare a sistemului este costul uriaș - o baterie Patriot nouă ajunge la 1 miliard de euro.

HIstoria.ro

image
Cine au fost agenții dubli din al Doilea Război Mondial?
Cea mai importantă parte a Operațiunii Fortitude a reprezentat-o rolul jucat de agenți dubli.
image
Când au apărut primele bănci din Țara Românească
Pe măsură ce viața economică a Țării Românești se dezvoltă, apar numeroase proiecte și încercări pentru organizarea instituțiilor naționale de credit. Î
image
Iuliu Maniu interceptat de Siguranță la ordinul lui Armand Călinescu
În 1932 Armand Călinescu e subsecretar de stat la Interne. La 5 decembrie el se mărturisește Jurnalului, ținut zilnic și pe ascuns: