Web 2.0 în război

Pînă prin 2001, Internetul era parcă o ficţiune. În ciuda popularităţii sale, în relatările mass-media era dezbătut ca un proces încă subteran, ca o promisiune pe cale de a se îndeplini, un fenomen greu de surprins, deseori rezervor de spaime şi de temeri pentru viitor - hackeri, viruşi, pedofili ce stau la pîndă în camerele de chat, Internetul care dă dependenţă, Internetul care împiedică dezvoltarea capacităţii de socializare a adolescenţilor, Internetul care imbecilizează sau Internetul ce corupe moralitatea prin milioanele de site-uri pornografice, Internetul ce facilitează acţiunile teroriste etc. Concomitent, mass-media construia un Internet cu pretenţii utopice, ce va aduce pe tavă noi forme de angajament politic sau civic, noi forme de solidaritate, ori va deveni fundamentul unei extinderi a lumii culturale şi ştiinţifice. Majoritatea discuţiilor se refereau la ce va fi, la ce se aşteaptă, cum va evolua Internetul, de parcă Internetul "adevărat" încă nu exista şi abia viitorului îi revenea sarcina întruchipării "realului" Internet. Eşecul marilor investiţii în dotcomuri, portaluri şi tehnologie de la sfîrşitul anilor ’90 s-a datorat poate şi acestui orizont puternic, dar vag, de aşteptări, generat de discursul futurist al mass-media. Un alt exemplu de ficţionalizare: Internetul era descris frecvent şi în orice context ca "cyberspaţiu". Termenul a devenit acum atît de comun, încît nimeni nu se mai gîndeşte că el provine din romanul lui William Gibson, Neuromancer, apărut în 1984, în care era descris spaţiul virtual al "matrix", tărîmul în care se desfăşoară majoritatea romanelor scriitorului. E o mare distanţă astăzi între imensul spaţiu comercial oferit de Internet şi sensul originar al termenului de "cyberspaţiu". După anul 2000, cel mai important fenomen petrecut pe web a fost dezvoltarea foarte rapidă şi la dimensiuni nemaiîntîlnite a reţelelor sociale - prin intermediul unor tehnologii precum forumurile, blogurile, site-urile wiki, experimentele, RSS feed, podcast; acestea au născut o suită de speranţe, mai realiste, şi o nouă concepţie despre fenomenele Internetului. În acelaşi timp, s-a spart şi balonul de săpun al marilor proiecte investiţionale. În 2004, a apărut conceptul de "web 2.0", inventat de Tim O’Reilly. Nu exista încă o definiţie acceptată de o majoritate a cercetătorilor şi dezvoltatorilor web şi sînt destule voci puternice care neagă validitatea conceptului - mai ales cînd vine vorba de dezvoltări tehnologice. Numai că "web 2.0" este mai degrabă un concept de analizat din punct de vedere sociologic. Înainte de orice, "web 2.0" dă seama de o mutaţie persistentă pe web: indivizii sînt cei ce ocupă centrul scenei. Utilizatorul de Internet nu mai este doar consumator, este şi vînzător, dezvoltator, designer, furnizor de conţinut, creator. Interacţiunile se petrec din ce în ce mai mult între indivizi şi din ce în ce mai puţin între indivizi şi entităţi colective - companii, instituţii, stat. Modelul interacţiunilor sociale de tip "web 2.0" a depăşit graniţele convenţionale ale Internetului sau poate că Internetul însuşi a pătruns în viaţă, modificînd tipare comportamentale, felul în care se iau deciziile, felul în care construim strategii sau ne raportăm la semenii noştri. Există domenii în afaceri, media, învăţămînt, cultură a căror dezvoltare nici nu mai poate fi înţeleasă fără recursul la conceptul de "web 2.0", după cum există şi efecte perverse ample ale acestei noi paradigme. Un exemplu îl furnizează un articol recent apărut în Policy Review, intitulat "War 2.0", în care autorul, Thomas Rid, discută felul în care web-ul a modificat abordarea războiului şi a "managementului violenţei" în ultimii ani. El trasează o serie de analogii între dezvoltarea web a ultimilor ani şi formele noi pe care le ia războiul sau organizarea insurgenţilor din Irak. Iniţiativa şi inovaţiile provin de la grupuri mici sau de la nivelurile inferioare de management ale organizaţiilor ("fie că e vorba de Google, al-Qaeda sau armata SUA"). Manualele de tactică şi instrucţie militară se compun acum pe baza sugestiilor multiple de pe Internet şi prin contribuţia permanentă a celor cărora li se adresează - într-un mod analog felului în care se scriu site-urile wiki. Modelul aplicaţiilor open standards e preluat în modul "participativ" în care se creează reţetele de explozibil improvizat sau în felul în care se pun la punct noi tactici de asalt, de pildă. Coordonarea acţiunilor este înlocuită de "sindicalizare", preluarea liberă a informaţiilor şi eliminarea controlului asupra acţiunilor individuale. În ansamblu, preluarea tiparelor organizaţionale, născute de dezvoltarea Internetului, de către insurgenţii irakieni, posibilitatea de a recruta eficient adepţi şi de a difuza manuale de instrucţie permanent actualizate, eficienţa propagandei pe Internet reprezintă una dintre cele mai mari dificultăţi şi provocări cu care se confruntă astăzi armata americană în Irak. Problema pe care a avut-o de la începutul conflictului din Irak armata americană - sugerează autorul - este aceea a adoptării unui model anterior "web 2.0". Era vorba de acel impuls al investiţiilor în tehnologie cu care s-au confruntat companiile la sfîrşitul anilor ’90. Scopul a fost de a diminua rolul greşelii umane. Accentul ar fi trebuit să cadă, în loc de "senzorii pentru lunetişti" pe ceea ce Rid numeşte "networking-centric operation" şi pe luarea în considerare a unui element fundamental al războiului contemporan: resursele inamicului de a folosi mijloace asimetrice de luptă şi semnificaţia interacţiunii umane şi a contactului social. "La fel cum multe afaceri în această epocă digitală nu au putut aduce profit, forţa computerizată nu a putut aduce victoria." În decembrie 2006, armata americană a tăiat drastic bugetul pentru programul "Future Combat System". În aceeaşi lună - spune Thomas Rid -, a apărut prima publicaţie, după două decenii, editată de armată, despre contrainsurgenţă. Autorul ei comandă acum trupele americane din Irak.