We Didn't Start the Fire
Am intrat la facultate în vara lui ’89, în urma unui concurs destul de dur: 300 de candidaţi pe 50 de locuri. Pînă atunci însă, numărul de locuri alocat Filologiei ieşene fusese de 25; deci am fost norocoşi. Undeva, în măruntaiele birocratice ale Ministerului Învăţămîntului – sau cum i-o fi zis pe atunci – se hotărîse că ţara are nevoie de mai mulţi profesori de română, engleză, franceză etc. Căci asta era meseria cu care ieşeai după cei patru ani de facultate: profesor. După stagiatura obligatorie de trei ani la ţară, puteai să-ţi încerci şansele să vii mai aproape de civilizaţie, iar dacă erai foarte norocos şi/sau pilos, puteai prinde un post la o revistă literară, la universitate sau pe la vreo bibliotecă liniştită.
Primele zile de şcoală mi-au dat impresia că am nimerit acolo din greşeală. Nu reuşeam să scriu în ritmul în care dictau profesorii, nu înţelegeam ce mi se dicta, mă plictisea de moarte ce înţelegeam. Fusesem ceea ce se cheamă „bună la română“, intrasem a treia pe listă, spre mîndria delirantă a familiei, iar acum, după ce reuşeam să completez golurile din cursuri, mă holbam la tot felul de cumpliţenii despre consoane surde, Les Serments de Strasbourg şi subtilităţile limbii cronicarilor – toate potrivite, o cred şi acum, pentru o vîrstă mai matură. În fond, abia ieşiserăm de pe băncile liceului. Zilnic eram bombardaţi cu şase ore de curs, iar după pauza de masă, încă patru ore de seminarii şi cursuri practice. Sîmbăta, noi, fetele, aveam armata obligatorie. Uniforme dizgraţioase, comenzi răstite, ore de tactică militară interminabile, marşuri „cu cîntec înainte“ pe trotuarul din faţa Universităţii, bordat de o gaşcă masculină veselă, venită special să aplaude versurile „Noi cu pieptul de oţel / Ţara apărăm“.
Am legat repede şcoala de gard şi am amînat învăţatul pentru sesiune, ca orice student care se respectă. Începeau balurile bobocilor, în discoteca Facultăţii de Electro veneau Divertişii şi Alexandru Andrieş, campusul din „Tudor“ (Vladimirescu, bineînţeles) fierbea de petreceri şi nopţi de video mai mult sau mai puţin legale.
Dacă învăţatul îl puteam pune în cui pînă la sesiune, prezenţa la cursuri, seminarii – tot-tot-tot – era obligatorie. Un număr mare de absenţe (am uitat cîte) îţi asigura exmatricularea. Aşa că la început am umplut sălile, toţi şi toate – cu excepţia lui D. Frumoasă, scăpărător de deşteaptă şi rebelă, care venea cînd şi la cine avea chef. Profesorul îndrumător, un fel de diriginte studenţesc, a avut ideea de a-i încredinţa tocmai ei condica de prezenţă, ca s-o oblige astfel să vină la şcoală. D. a dispărut cu tot cu condică; mai exact, venea în continuare cînd şi cum ştia ea, notîndu-şi, însă, conştiincioasă, puzderia de absenţe proprii şi iertînd tot restul colegilor. A început, deci, un chiul în masă. Mai ales dimineaţa, la primul curs, de la ora 8, cînd în băncile anului nostru zăceau adormite doar cîteva ieşence, smulse din pat de părinţii exigenţi.
Revoluţia ne-a salvat nu doar din ghearele unui viitor pe care abia mai tîrziu l-am întrezărit cu spaimă, ci şi de la un dezastru şcolar. 1990 a început cu greve studenţeşti, revendicări îndîrjite (primele au fost reducerea numărului de ore şi lipsa obligativităţii prezenţei la cursuri) şi, mai ales, expulzări spectaculoase ale profesorilor bănuiţi de colaborare cu Securitatea, sau doar slabi profesional. Ca la orice revoluţie, au păţit-o şi nevinovaţii; ceilalţi au stat cu capul la cutie o vreme şi apoi s-au întors şi-au prins rădăcini pentru totdeauna. Pînă atunci, însă, noi, studenţii, deveniserăm intangibili. Sesiunea din iarnă a fost amînată, apoi am trecut cu toţii prin ea ca gîsca prin apă, prezenţa s-a relaxat atît de tare încît, vreun an, aproape nimeni nu s-a mai ţinut serios de şcoală iar programa a început să se schimbe haotic. Dar cui îi mai păsa de programă? Apăreau zeci, sute de cărţi noi, autori înainte interzişi, scriitori străini la care aveam brusc acces, filme „libere“, reviste şi ziare într-un număr şi o diversitate copleşitoare. Barurile şi discotecile nu se mai închideau la ora zece, ci la orele mici ale dimineţii, se dăduse în sfîrşit liber la sex pe săturate, fără spaimă de sarcini nedorite – liber la orice. Apoi ne-am făcut şi noi o variantă ieşeană a Pieţei Universităţii, am semnat proteste anti-FSN/anti-Iliescu, am scandat contra aceloraşi, în lungi marşuri. După care, furtuna s-a potolit, apele s-au mai aşezat şi ne-am văzut fiecare de drumul lui.
A fost o epocă dezordonată, ameţitoare şi nespus de amuzantă, şi am prins-o exact la vîrsta potrivită. Doar că, de atîta amuzament, am ratat un mic amănunt: să schimbăm cu adevărat lumea care ne stătuse pentru o clipă în palmă.
Alina Radu este traducător şi redactor de carte la Editura Polirom.