Voluptatea nesupunerii
Dacă ar fi s-o luăm de la Adam şi Eva citire, fructul oprit este acea interdicţie pusă în calea cunoaşterii. În Geneza, femeia este cea care îşi îmbie bărbatul să guste din fructul Copacului Cunoaşterii, al Binelui şi Răului deopotrivă, aventură gastronomică cu care începe de fapt sfîrşitul inocenţei. Inocenţa ia într-adevăr sfîrşit cînd încalci o interdicţie, doar de dragul de a o încălca. După cea dintîi muşcătură intervine, în primul rînd, autoînsingurarea, pentru că, indiferent de rezultat, gestul tău echivalează cu "ai făcut ceva rău", ceva interzis de "normalitatea" unei majorităţi şi, doar pentru curajul de a lupta contra valului, eşti marginalizat. În acelaşi timp însă, a gusta din fructul oprit poate fi şi o autoconştientizare a faptului că eşti pe picioarele tale. Că îţi asumi adică (mai mult sau mai puţin) anumite consecinţe derivate din revolta contra consensului şi că, în definitiv, îţi asumi riscul de a fi diferit, parcurgînd astfel încă o treaptă, pe scara (auto)cunoaşterii. Ce se întîmplă însă într-o societate în care fiecare individ decide că are dreptul să guste din cîte un fruct oprit? Cînd orice interdicţie cade (şi cade nu doar pentru dorinţa umană de a progresa, ci dintr-un soi de plictiseală sau dintr-un sentiment de alienare şi rebeliune prost înţeleasă şi greşit asumată), ne mai putem simţi oare în siguranţa pe care, teoretic, ar trebui să ne-o confere societatea? Pentru că azi, mecanismul degustării de fructe interzise este simplu: în societăţile dezvoltate, intervine de multe ori din cauza (sau datorită) plictiselii. Se traduce de multe ori prin sfărîmarea tabuurilor în artă sau în religie, în dependenţa de substanţe psihotrope. Ce nu era permis odinioară acum este o modă. La noi, ca în multe alte ţări postcomuniste, din cauza interdicţiilor de tot felul, după Revoluţie oamenii au început să se înfrupte din toate fructele ce le-au fost refuzate lor pînă atunci. Li se părea un gest normal - era un gest normal, aveau nevoie de a-şi extinde limitele libertăţii cît mai mult, cît mai departe de ce a fost pe vremuri, un fel de garanţie că trecutul va rămîne trecut. Şi-au învăţat şi copiii să facă la fel. La un moment dat însă, această nevoie normală, acest drept de a (re)învăţa libertatea s-a transformat într-un soi de dependenţă. O dependenţă nocivă de a încălca orice fel de reguli, de a simţi un fel de mîndrie haiducească (greşit asumată) la ştiri de genul: hackeri români au spart site-ul CIA, de a jubila astfel cu "şmecheria" şi cu "trasul pe sfoară". La noi se muşcă aşadar nu doar din acele fructe oprite scrise, ci se extermină bunul-simţ, atît în sensul românesc de "cei şapte ani de acasă", cît şi în acel intraductibil sens britanic: "common sense". Mai avem totuşi "fructe oprite"? Cine şi mai ales ce mai poate interzice, într-o societate fără prea multe tabuuri intangibile? (S. G.)
