Vocea fără chip

Computerele pot vorbi! Iar acest lucru face ca ele să fie, actualmente, instrumente de lucru cel puţin la fel de preţioase pentru nevăzători, ca şi pentru semenii lor valizi. Într-o lume bombardată de achiziţii tehnologice dintre cele mai diverse, programul de citire vocală a ecranului - invenţia americanului Raymond Kurzweil - ocupă, neîndoielnic, o poziţie cu totul specială. Graţie lui, persoanele cu deficienţă de vedere pot utiliza din plin computerul, avînd astfel posibilitatea de a accede atît la noile căi de informare şi comunicare, cît şi - fapt deloc neglijabil - la noi profesii. În deceniul 3 al secolului al XIX-lea, francezul Louis Braille crea alfabetul punctiform care îi poartă numele, deschizînd nevăzătorilor universul cititului şi al scrisului. Apariţia, în pragul celui de-al treilea mileniu, a programului de voce sintetică pentru computer constituie mai mult decît o nouă alfabetizare; şi aceasta întrucît efortul de adaptare pe care îl presupune este minim (fiind vorba doar de instalarea unui program pe un computer obişnuit), iar "produsele" obţinute nu mai au nevoie de nici un fel de decodare. O asemenea interfaţă vocală reprezintă, în acelaşi timp, ruperea unei bariere ontologice a descoperirilor, întrucît ea reproduce facultatea definitorie a fiinţei umane, logosul. Într-adevăr, dacă inovaţiile tehnice, de care omul a avut îndeobşte parte, vizau potenţarea simţurilor lui, programul de voce sintetică preia un atribut ce ţine prin excelenţă de spirit. Cum de spirit ţin şi cărţile, o lume-ntreagă pe care, chiar în absenţa vederii, oamenii o pot acum cuceri, cu un scanner şi cu un computer, datorită vocii fără chip. Un vis vechi, a cărui împlinire, neverosimil de la-ndemînă, nu mai ţine de complicatul şi costisitorul proces al transcrierii în braille sau de identificarea unei persoane dispuse să citească. Nu doar textul, ci şi ritmul ajunge astfel să facă obiectul alegerii personale, întrucît programul îngăduie reglarea vitezei în funcţie de preferinţe. Apoi, din nou, comunicarea, nevoia de a intra în legătură cu ceilalţi, de a depăşi izolarea pe care, cel mai adesea, handicapul o generează, încetează a mai fi, cel puţin în dimensiunea sa virtuală, o problemă de nerezolvat. Este, pînă la urmă, pentru persoanele cu deficit vizual un important cîştig în planul libertăţii de înţelegere, dar şi de manifestare, o şansă reală de a lua în mai mare măsură parte la viaţa comunităţii.