Vocea ei nu e înregistrată nicăieri
Am intrat la croitorie, într-o încăpere înghesuită, plină de cămăși și costume bărbătești. Înăuntru nu era nimeni și, o clipă, mi-am imaginat că de după perdea o să apară ea, îmbrăcată într-o rochie albastră cu flori mici, albe, mignonă, adusă de spate, cu părul creț – și negru, în amintirea mea e mereu negru –, o să-mi ia fusta din mînă, așa se îmbrăca și maică-ta cînd era tînără, o să-mi zică, apoi o să țîțîie nemulțumită, dar ce i-ai făcut, pe-asta nici nu pot s-o cos la mașină, că-i materialul prea delicat, ți-o cos de mînă, dar să vii tu să-mi bagi ața-n ac, și-apoi o să mi-o înapoieze, ca prin minune, reparată.
Primul meu impuls, atunci cînd Anda Docea mi-a propus să scriu despre regret, a fost să afirm că nu am regrete, că pot și că vreau să-mi trăiesc viața fără să mă uit mereu în oglinda retrovizoare cu un ghem în stomac, și că văd regretele doar ca pe o cale de învățare și evoluție ulterioară. Și totuși, reflectînd mai mult asupra acestei teme, iată că nu sînt atît de străină de regrete pe cît mă credeam.
Nu toate regretele sînt la fel. Unele te obligă să rămîi în trecut și îți lasă un gust mai amar decît altele. Regretele mele poartă însă gustul mîncărurilor pe care M. nu mi le va mai găti niciodată și parfumul vacanțelor noastre de vară. A trecut doar puțin peste o lună de cînd M. ne-a părăsit, la doar cîteva zile după ce ar fi fost aniversarea lui T. Îmi imaginez că a vrut să fie din nou cu el, că n-a suportat despărțirea lor. Cel mai puternic regret e că nu am apucat să îi spun la revedere, în parte pentru că am amînat să o vizitez și am ajuns la ea cu o jumătate de zi prea tîrziu, în parte pentru că boala neurodegenerativă mi-o răpise deja de mult timp, așa cum mi i-a luat, rînd pe rînd, și pe ceilalți trei bunici. Regret că n-am insistat să-mi noteze în amănunt toate rețetele ei. (Și totuși, pe o parte le cunosc: datorită ei știu să fac socată, chifteluțe cu dovlecei și cele mai bune clătite franțuzești, cu puțin sifon și ulei în aluat. Încă nu știu să fac gogoși presărate cu zahăr pudră sau plăcinta ei cu dovleac, și nici să înroșesc ouăle în ciorap, cu model din frunze de măceș. Cînd am întrebat-o, era deja prea tîrziu ca să-și mai amintească.) Regret că nu am învățat tot ce știa ea despre croitorie și cusut. Și regret că nu vom mai avea niciodată acele călătorii în Dacia roșie, cu banchete din pluș, la Eforie și Olănești, unde stăteam „în gazdă“, în dormitorul liber al vreunui localnic, lenevind pe plajă, în livada cu meri sau plimbîndu-ne pe marginea lacului cu nuferi. Nu voi mai avea nici o vară petrecută cu M. și T., nici o masă cu roșii luate direct din grădină, nici o noapte urmărind cum strălucesc meduzele în apa întunecată și nici o seară cu semințe de floarea-soarelui prăjite în tigaie și mîncate în curte, ascultîndu-i pe ei cum se tachinau, ea undeva între cicălitoare și șugubeață, el fără să se supere vreodată, calm, înțelegător, ca și cum s-ar fi aflat mereu, mereu pe malul mării privind în zare și lăsînd valurile să treacă peste el, ca în ultima scenă din Simon al Narinei Abgarian.
Am plantat un tei cu cîteva zile înainte de aniversarea lui T., înainte de plecarea lui M. Nu întîmplător, căci T. se odihnește de doi ani la umbra unui brad și-a unui tei înalt. Nu întîmplător, căci asta e poate cea mai intens parfumată amintire a mea cu ei: o plimbare după ploaie, în Eforie, pe străzile inundate de mirosul florilor de tei. M. nu folosea parfum, însă mirosul ei va rămîne cel al florilor de soc, al cozilor de cireșe, al reginei-nopții și al smochinelor mîncate direct din copac, pe plajă. Încă o port cu mine; văd lucruri despre care aș vrea să-i povestesc, cum ar fi adolescenta cu prima floare de caprifoi la ureche, femeia care a ridicat de pe jos trandafirul galben și parfumat rupt de un copil și l-a înfipt stîngaci în pămînt, florile de salcîm pe care le-am mîncat într-o seară, pe furiș, marea pe care o s-o văd mîine, mirosul sărat, nisipul umed de dimineață, răscolit cu degetele de la picioare.
O aud uneori lîngă mine; știu că s-ar amuza de pisica albă care mi-a tăiat drumul pe strada Neatîrnării; și știu cum m-ar certa blînd, ca întotdeauna, spunîndu-mi să nu mai mănînc direct din cratiță, că-mi plouă la nuntă, apoi, după o pauză artistică, ar zîmbi ștrengărește și ar adăuga că, dacă-mi plouă la nuntă, înseamnă c-o să am noroc. Vocea ei nu e înregistrată nicăieri. Mintea mea e probabil ultimul loc unde se va afla. Iar asta mă întristează, dar nu mă revolt. Regretele se estompează în timp. Mușcatele pe care le-am luat din apartamentul ei au început deja să facă primele flori. Și asta mi se pare o mică minune.
Cristina Ștefan este jurnalistă și editoare de carte la Curtea Veche Publishing.
