Vinul Reformei şi burdufurile Ortodoxiei. Noul Testament de la Bălgrad (1648)

Una dintre „ideile primite de-a gata“ din cercetarea biblico-filologică românească, idee asupra căreia mă voi opri în articolul de față, vizează profilul teologic al primei traduceri integrale a Noului Testament în limba română. Publicat la Alba Iulia în urma unui proces care s-a încheiat în 1648, această masivă realizare este asociată în mod reflex cu ideile din așa-numitele predoslovii (i.e. prefețe) care justifică apariția acestui produs, revoluționar pentru contextul religios românesc din secolul al XVI-lea. Simion Ștefan, ierarhul sub îndrumarea căruia a fost tradus și tipărit Noul Testament, rămîne cunoscut pentru observația că „rumânii nu grăiescu în toate țările într-un chip, încă neci într-o țară toți într-un chip“ și pentru buna înțelegerere a necesității de a avea un vocabular comun: „bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sînt buni carii îmblă în toate țărîle, așia și cuvintele acealea sînt bune carele le înțeleg toți“. Acest topos nu este original, ci are atestare în Arta poetică a lui Horațiu, în care citim că un cuvînt nou creat trebuie să fie signatum praesente nota, „bătut potrivit uzului curent“. De altfel, limba engleză păstrează pînă astăzi această asociere, fiindcă de pe la 1589 întîlnim termenul coin (care înseamnă și „monedă“) folosit ca verb, cu sensul de „a crea un cuvînt nou“.

Dacă primele două prefețe (către cititori, respectiv către principe) sînt permanent în atenția specialiștilor interesați de cartea românească veche, cele douăzeci și patru de predoslovii-comentariu sînt, de regulă, menționate în treacăt. Consensul actual este că ele constituie un text original, primul comentariu biblic de amploare, în limba română. Cercetători din generația veche au citit aceste predoslovii și nu au găsit în ele nimic suspect, nimic ieșit din canoanele ortodoxiei. Într-o evaluare devenită clasică, pe care o datorăm academicianului Mircea Păcurariu, „alcătuitorii [predosloviilor] nu erau calvini (nici filocalvini), ci români ortodocși care au lucrat și la traducerea propriu-zisă“ (Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, 1981, p. 74).

După cum voi arăta mai jos, o lectură minuțioasă dă la iveală tot soiul de ciudățenii care nu se potrivesc deloc cu profilul teologic al unui cărturar fidel tradiției ortodoxe răsăritene. Mai întîi, intrigă faptul că autorul anonim al predosloviilor citează din Biblie fără a folosi numele „ortodoxe“ ale cărților din Vechiul Testament. De pildă, cînd îl aduce în discuție pe regele David, nu face trimitere la cartea 2 Împărați (cum este ea numită în Biblia ortodoxă), ci la 2 Samuel (denumire folosită de protestanți și catolici).

Mult mai semnificativ este faptul că autorul predosloviilor contrazice cu aplomb mărturiile patristice potrivit cărora Matei ar fi scris evanghelia în limba ebraică – „Mulți zic că n-au scris greceaște, ce jidoveaște“. Cine sînt aceștia? „Ereneiu“ (Irineu), Tertulian, „Orighen“, Atanasie, Ieronim și Teofilact. De la un autor fidel tradiției patristice și post-patristice ne-am aștepta la mai mult conservatorism. Din contra, în manieră tipic protestantă, autorul notează: „Săva că [= deși] mulți cărturari țin așea, că-i scrisă jidoveaște, iară mai mulți se îndoesc și zic că au fost greceaște, și nu e în deșărt“. Îndrăzneala de a contrazice o tradiție de un mileniu (de la Irineu la Teofilact) trădează în autorul prefeței un inovator. În secolul al XVI-lea, cei care pun sub semnul întrebării tradițiile patristice sînt protestanții.

Autorul transilvan trebuie să fi citit comentarii precum cele scrise de luteranul Matthias Flacius, care prezintă zece argumente că Evanghelia după Matei a fost scrisă în grecește. Cărturarul luteran folosește, între altele, următorul argument: evanghelistul trebuie să fi scris grecește fiindcă în Evanghelie se găsesc mai multe cuvinte ebraice care sînt prezentate și în greacă, anume „Emanuel“, din primul capitol, și „Eli, Eli, Lama Sabactani“, din capitolul 27. Dacă Matei, adaugă Flacius, ar fi scris evanghelia direct în ebraică, n-ar fi simțit nevoia să traducă aceleași cuvinte într-o limbă diferită: Argumentul se regăsește și în Noul Testament de la Bălgrad: „De-aici încă să arată că-i scrisă greceaște, că săva [deși] au scris în Evangheliia sa multe cuvinte jidovești, încă toate le-au tîlcuit greceaște, cumu-i «Emmanuil», ce să zice «Dumnedzeu cu noi» și «Eli, Eli, lima savatani», ce să zice «Dumnedzeul, Dumnedzeul Mieu, că ce Mă lăsași»“.

Să admitem însă că cineva poate să rămînă ortodox chiar și atunci cînd intră punctual în conflict cu tradiția timpurie a Bisericii. Erasmus s-a aflat nu o dată în răspăr cu Părinții Bisericii, fără a trece, din acest motiv, în tabăra protestantă. Pentru umanistul olandez, Evanghelia după Matei a fost scrisă direct în greacă. Se poate obiecta, e drept, că unii dintre contemporanii lui Erasmus n-ar fi băgat mîna în foc pentru ortodoxia lui. În replică, am putea lua ca exemplu un personaj a cărui puritate doctrinară era indubitabilă: cardinal Cajetan, dominicanul care îl interogase pe Luther la Augsburg și care a rămas, pînă la final, un implacabil și fervent critic al „erorii“ luterane. Or, Cajetan, care gîndea uneori cu mintea lui Erasmus, era și el de părere că Matei a scris grecește.

Dacă facem un pas mai departe și intrăm în teritoriul teologiei, descoperim iarăși că autorul predosloviilor împrumută fără nici o reținere din teologia Reformei. Dintre numeroasele exemple pe care le-am putea invoca, zăbovim asupra unuia singur. În prefața Epistolei lui Iacov găsim o idee tipic reformată, anume că Hristos poate fi „apucat“ prin credință: „Iară Pavel apostol grăiaște de credința dereaptă [= adevărată] carea are în toată vreamea fapte bune și cu carea ne îndereptăm [= justificăm] înaintea lui Dumnezău. Că această credință iaste mîna sufletului omului creștin cu carea prinde pre Hristos, cu toate bunătățile, de-l face al său“ („Predoslovie a cărției lui Iacov Apostol“).

Imaginea de mai sus este comună în scrierile protestanților. Cine are răbdare să răsfoiască tomurile „clasicilor“ Reformei (Martin Luther, Jean Calvin, Theodore Beza) sau ale autorilor protestanți din generațiile următoare ajunge inevitabil la acest loc comun. În spațiul românesc, prima atestare a acestei idei se găsește la Coresi, în Tîlcul evangheliilor (1567) cea mai reformată dintre toate scrierile tipărite de el: „Cînd zicem cum [cu] credința ne ispăsim [= mîntuim], așa înțeleagem: cum ne iaste mîna cu ce prindem și apucăm ce ne trebuiaște și tragem cătră noi, mai în acela chip și lucrul sufletului cuprindem, apucăm și tragem la noi cu credință dereaptă [= adevărată] sau cu creadere [= convingere].“ O formulare mult mai sofisticată întîlnim în celebra Mărturisire de credință atribuită lui Chiril Lucaris, care dedică un întreg articol acestei probleme: „Credem că prin credință este îndreptățit omul, nu prin fapte. Dar cînd spunem «credință», înțelegem corelativul credinței, care este dreptatea lui Hristos, pe care credința, împlinind rolul mîinii, o apucă și ne-o aplică pentru mîntuire“.

Precum se știe, documentul confesional atribuit „patriarhului calvin“ a fost combătut de-a lungul și de-a latul lumii ortodoxe. Mărturisirea lui Dosithei, publicată în 1672, are ca obiect deconstruirea sistematică a confesiunii lucariene: „Credem că nu în mod simplu, prin credință, este îndreptățit omul, ci prin credința care lucrează în dragoste, adică prin credință și fapte. Cît despre [ideea potrivit căreia] credința împlinește rolul mîinii care apucă dreptatea lui Hristos și ne-o aplică spre mîntuire, o socotim a fi departe de toată evlavia.“

Următoarele întrebări sînt inevitabile. Cum reconciliem ideea că autorul predosloviilor nu era filocalvin cu faptul că unele idei din predoslovii sînt condamnate ca eretice la Sinodul de la Ierusalim (1672)? Despre Simion Ștefan se afirmă adesea că a fost un bun diplomat: a respectat formal direcțiile trasate de superintendentul calvin, sub jurisdicția căruia lucra, dar n-a acceptat nici un compromis doctrinar. Să nu fi știut arhiepiscopul Bălgradului de conținutul calvinizant al prefețelor? Nu recunoștea în ele teologia taberei protestante, care îl presa să introducă Reforma și în bisericile românești? De ce acceptă ierarhul transilvănean, canonizat de Biserica Ortodoxă Română ca sfînt, în 21 iulie 2011, să publice o învățătură care în spațiul ortodox a fost ulterior condamnată ca fiind „departe de toată evlavia“? Într-un material omagial realizat de Lucia Toader și prezentat în emisiunea Universul credinței* se afirmă că „toate eforturile lui [Simion Ștefan] se îndreptau spre stăvilirea calvinizării românilor“. Dar predosloviile din Noul Testament din 1648 spun altă poveste, care încă n-a fost reconstituită în toate detaliile ei: efervescența teologică a Reformei a spart burdufurile vechii dogme. N-ar fi însă prima dată cînd, în prezentarea unor episoade din istoria culturală a românilor, TVR se conduce după dictonul care a făcut carieră în țările comuniste: „Prezentul îl cunoaștem, viitorul sperăm să-l aflăm, dar trecutul rămîne greu de prezis cu certitudine“. 

* Reportajul a fost publicat pe YouTube în data de 29 iulie 2015. 

Emanuel Conțac este conferențiar univ. la Institutul Teologic Penticostal din București și coordonator al colectivului de revizuire a Bibliei Cornilescu (EDCR). Cea mai recentă carte publicată: Noul Testament de la Bălgrad (1648) și Reforma. Studiu istorico-filologic.