Vinul, cu micile și marile lui speranțe

N-am pretins vreodată că înțeleg bine mentalitatea tipică a colecționarului și sursele lui de satisfacție, dar în lumea vinului am ajuns să cunosc cîțiva începînd din urmă cu vreo douăzeci de ani. Mi-au rămas în minte cîteva tipologii – cu mențiunea că România nu-i chiar țara cea mai potrivită pentru astfel de preocupări, așa că e posibil ca portretele-robot făcute de mine să nu fie neapărat cele mai relevante pentru practica internațională – din care mă inspir mai jos.

● Profesioniști de top. La nivel global, cel puțin pînă la criza financiară din 2008, mari fonduri de investiții de anvergură aveau sume importante investite în vinuri, vorbim de zeci de milioane și chiar mai mult – fapt care a șocat opinia publică din afara lumii vinului, dar care pe termen lung își dovedise viabilitatea economică – profiturile veniseră ani de-a rîndul. LIV-Ex (London International Vintners Exchange) sau Sotheby’s Wine Index sînt doar două exemple de burse, de sisteme de urmărire a pieței de vinuri în care merită investit, dar acestea sînt pentru profesioniștii de mare anvergură. Uneori, generează profituri de 200-300% într-un deceniu.

● Investitori privați. Există oameni care și-au construit casa în jurul pasiunii pentru vin. Realmente: cunosc persoane care și-au proiectat întîi pivnița și-apoi locuința, astfel încît să ofere acces ușor la miile de sticle pe care începuseră să le adune precum și condiții optime de umiditate și temperatură. Degustă permanent, singuri sau cu prietenii care împărtășesc aceeași plăcere, călătoresc, notează, studiază. Sînt oameni cu inventar făcut pe computer, profesionist, cu sursele și costurile de achiziție, cu note despre evoluția în timp a gustului și prețurilor ș.a.m.d. Cea mai mare parte a colecției provine din străinătate, de la crame și din regiuni cu renume construit în timp și cu un istoric recunoscut de evoluție. Știu aproape săptămînal cît valorează un set dintr-o anume etichetă de vin pe piața internațională, sînt membri în diferite grupuri cu preocupări similare. Fac schimburi internaționale între ei, sînt atenți la ce firme de transport oferă condițiile cele mai bune de transport în siguranță. Au permanent la vînzare părți din colecție – în general, loturi întregi, nu „la bucată” – fie pentru că ei consideră că respectivele vinuri au atins potențialul maxim din punct de vedere calitativ, fie pentru că pot încasa sume de bani mult mai mari decît cele plătite.

Nu este un „sport pentru amatori”, e pentru cei cu bani mulți și cu o pasiune devorantă sau care-și permit să plătească un specialist să facă tranzacțiile pentru ei. O sumă minimă inițială pentru intrarea ca persoană privată în domeniu începe de pe la 25.000 de euro, dar adeseori e nevoie de mai mulți bani. Un profit de 100-150% poate fi extras pe durata unui deceniu de către cei care se pricep.

● Colecționari HoReCa. Foarte rar la noi, destul de rar chiar și în străinătate, anumite vinuri sînt achiziționate de către operatori HoReCa dispunînd de sumele necesare (vorbim de sute de mii de euro, pentru că o astfel de selecție de loturi presupune și diversitate, și continuitate de lot), dar mai ales de clientelă interesată și dispusă să plătească pentru rarități. E vorba de un efort care presupune pasiune și cunoaștere din partea managementului și care vizează poziționarea restaurantului pe un loc superior în mentalul unor consumatori care constituie o pătură foarte subțire, de obicei formată din cunoscători sau din bogătași care doresc să-și epateze oaspeții. O afacere foarte bună pentru horecari, dar într-o zonă de nișă. Generează randamente și de peste 700-800% pe deceniu.

● Turiști la raftul cu sticle. Realitatea de zi cu zi, cea la care am eu acces, este că majoritatea vinurilor scumpe –colecționabile – cumpărate de persoane private sînt achiziționate pentru a fi… făcute cadou. E genul de dar care flatează destinatarul și încearcă să spună, totodată, ceva „de bine” și despre cel care l-a ales. Din punct de vedere al unui colecționar priceput, în afara unor situații punctuale – crame cu reputație de zeci de ani, eventual prezente permanent pe sistemele de indexare precum cele enumerate la început, din ani deosebit de favorabili din punct de vedere climatic –, vinurile vechi sau așa-numite „de colecție” întîlnite în marele retail ori chiar în shop-uri specializate, ca și vinurile mai noi, cu ambalaje strălucitoare ce dau senzația de „învechit sau învechibil” prin sigilarea cu ceară, sînt dacă nu o țeapă totală, atunci măcar susceptibile de a fi „capcane pentru turiști” (de data asta, „turiști în universul vinului”). Raportat la „înalta societate” a colecționarilor, acest gen de achiziție e considerată, în cel mai bun caz, o naivitate. Profiturile extrase din acest gen de „colecții” sînt rare.

● Colecționarul utilitar poate fi numit colecționar? În ceea ce mă privește – ca să răspund și într-o notă personală subiectului pus în discuție – sînt doar un „colecționar utilitar” și de termen scurt: deși mi-am amenajat un colț dotat cu frigider special pentru păstrarea vinului (care e mai mare chiar decît frigiderul de alimente din apartament), cumpăr vinuri rare doar cu scop profesional, pentru studiu, pe care fie le degust de sine stătătoare, fie le grupez împreună cu altele, pe anumite tematici (soiuri, ani, regiuni de origine) și le testez ca să le studiez și comentez, de regulă împreună cu alți pasionați de vin cu care împart costurile. 

Cumva tot la „utilitar”, mai există o tipologie de colecționar, în care mă mai trezesc și eu cîteodată: e vorba de pleziriștii care, atunci cînd vizitează o cramă producătoare sau cînd întîlnesc un vin care le-a plăcut foarte mult în alt context de viață deosebit de favorabil, tind să cumpere mai multe sticle care să la servească ulterior drept aide-mémoire, pretext pentru a retrăi și eventual repovesti anumite experiențe de care au fost încîntați. Nu e vorba de profit aici, ci de plăcere.

Cezar Ioan este fondator şi editor al revistei Vinul.ro.