Viitorul e o construcție morală
Știm ce este viitorul: un timp, prin excelență, al datoriei și acțiunii morale. Așa cum observa și Vladimir Jankélévitch (în Curs de filosofie morală, Polirom, 2011; referințele care urmează sînt la acest text), ne concepem realitatea morală (nu cea fizico-materială sau istorică) prin raportare la viitor, o raportare care se află chiar în timpul verbal al imperativelor morale. Jankélévitch oferă două exemple: imperativul aristotelician („Rușinează-te de tine însuți!”), dar, mai ales, imperativele kantiene („Acționează astfel încît…”). De altfel, și morala religioasă iudeo-creștină este concentrată în jurul unor porunci, adresate tot acțiunii viitoare („Să nu furi!”, „Să nu ucizi!”). Și cînd gîndim despre consecințe, urmărind ramificațiile unei acțiuni, privim tot spre viitor. Poruncile, ordinele, imperativele, ca și întrebările, prin natura lor, nu au valoare de adevăr, chiar dacă dețin o structură sintactică și un înțeles semantic. Timpul moralei este fixat în acte performative de limbaj, care îndeamnă spre acțiune, spre a face, de aceea, după cum observa J. Austin, ele pot fi fericite sau nefericite, adică individul le va pune în practică sau nu, dînd dovada performanței sale (sociale sau morale). Prin această continuă aruncare în viitor, morala scapă ceasului temporalității, care macină totul.
Determinismul fizicalist nu implică determinism moral. Chiar dacă la nivelul lumii atomice sau chiar la cel neuronal pare c-ar exista o predeterminare, iar studiile din neuroștiințe și psihologie dezvăluie mai degrabă imaginea omului ca un automat, supus unor legi implacabile, ceva scapă acestei regularități: înfăptuirea morală. Din cel puțin două motive: primul privește chiar procesul individual al judecății și deliberării morale – care se face în raport nu doar cu intuițiile noastre, ci și cu principii sau norme supuse întotdeauna reevaluării; nu are sens să o vedem drept o relație cauză-efect; al doilea: înscrierea acestui proces individual într-o comunitate morală, socială – moralitatea presupune o serie de acte împărtășite social, într-un sistem de obligații și cerințe reciproce.
Nu are sens discuția despre moralitatea acțiunii dacă nu asumăm și afirmăm libertatea – lumea moralității este, după cum observa Kant în Critica facultății de judecare, mai degrabă o lume virtuală. Viitorul este actualizarea uneia dintre virtualități, dintre posibilitățile deschise, născute din indeterminarea fizică a acțiunii bune sau rele, drepte sau incorecte, fericite sau nefericite, sau undeva între acestea, pe un interval care are foarte multe grade.
Profeția și viitorul moral
Nu doar morala se face în timpii verbali ai imperativului și viitorului, dar și profețiile sau filosofia utopistă, mai observă Jankélévitch, apelează la aceleași forme verbale. Dar aceasta nu înseamnă că în mod automat orice variantă de viitor este una morală. Chiar dacă „acțiunea datoriei implică viitorul” – viitorul ca o „vocație” spre care sîntem chemați –, nu orice viitor devine semnificativ moral, ci doar acel viitor pentru care există o chemare. Viitorul, în sine, ne este la fel de indiferent ca orice nu se află sub puterea noastră. Viitorul nostru este un ideal spre care tindem. Desigur, acest ideal ar putea să fie reprezentat prin mitologizarea unui trecut, așa cum fac reacționarii, conservatorii și paseiștii, dar el este orientat tot spre viitor. Pentru că timpul acțiunii este eminamente timpul unui „viitor nemijlocit”, cum zice același Jankélévitch. Orice acțiune este prinsă în experiența trecutului și dorința, dezideratul, năzuința, cum ar spune limba veche, de a prevedea viitorul.
Ceea ce este deja făcut nu poate să țină de viitor. Utopiștii au o aplecare deosebită către viziunea schematică, geometrică și abstractă, susține filosoful francez, ca și cum ar vrea să zidească deja viitorul, să-l dea gata făcut, ordonat și rațional. Prin aceasta, utopiile devin inumane, sînt proiecții suspendate în afara acțiunii umane. Unde mai găsim loc pre-ocupării și angajamentului? Cine ar mai fi responsabil cînd totul e deja dat și clădit?
În puterea libertății noastre, în contingențele care se întîlnesc cu idiosincraziile umane și imperativele eticii, se află cheia vieții morale. Înfăptuirea viitorului este vocația naturală a omului, iar ea se identifică cu viața morală, conchide Jankélévitch. Ca șantier în lucru, spune același, viitorul așteaptă voința umană, care e creativă și capabilă de invenție. E un timp al voinței de a acționa, de a fi rodul unei singure puteri: puterea libertății. Datoria se va împlini, cîștigînd moral un timp care fizic, la scara existenței noastre, nu se poate comprima. Determinăm viitorul în acord cu voința, nu cu temporalitatea.
Nihilism, viitor așteptat și oracole tehnologice
O perspectivă nihilistă ar susține că viitorul nu mai are nevoie de noi. Poate fi scenariul apocaliptic al unei inteligențe artificiale care va deveni o specie superioară, care ne va considera cel mult materie primă pentru scopurile ei. Atunci nu va mai fi nici un viitor, căci doar în raport cu lumea oamenilor discuția are rost. Animalele, ca să-l citez pe Nietzsche, „stau pe pragul clipei”, într-un prezent continuu, neplanificat, neschimbat. La fel și roboții sau zombii.
Avem și viitorul ca așteptare – un viitor care „se va face” și „va fi primit de-a gata”, dar pentru care nu există luptă –, acesta este tot un fel de viitor, dar indiferent moral. A face viitorul, observă Nick Montfort (în The future, MIT Press, 2017), este un act al imaginației și contribuției la împlinirea acelei imaginații. Aceasta este perspectiva productivă asupra viitorului, care lasă preocuparea și provocarea la locul lor, și care pune greul pe agenți, pe indivizi. Predicția, pe care o facem ca să știm cum să reacționăm la ceva anticipat, este neproductivă; într-un sens, e pur reactivă, e o explicație inversată, care se modelează după experiența trecută. Desigur, un viitor trebuie să fie nu numai posibil, ci și plauzibil. Exagerarea imaginativă face viitorul să treacă drept absurd. Iar absurdul reprezintă, în fond, negarea libertății, libertatea care e condiție de posibilitate a moralei.
Interogarea oracolului, divinația, profeția, predicția futuristă, utopia – toate acestea sînt viitoruri inumane, în care sîntem invitați, dar niciodată actori autonomi, niciodată homo faber. Același Montfort vede interesul pentru ghicirea viitorului (atît de prezent în lumea antică, cea medievală și cea modernă) drept o delegare și o decădere din datoria de a gîndi viitorul pe cont propriu, cu tine însuți/însăți ca agent al său. Interogarea providenței este o demisie. Dar nu cumva astăzi toți facem divinație în Google? Nu cumva trimitem absurd în spațiu mașini electrice, în speranța că vor învinge timpul și energia astrelor? Citim mai mult despre viitor, folosim mai mult acest timp verbal ca-n ultimii ani. Avansul științei și inovația tehnologică devin noile oracole. Astăzi este întotdeauna prea puțin, mîine va fi mai bine. O perioadă de avînt tehnologic într-un mare ocean al eșecului moral, al nedreptății și cruzimii. Nu știu cum ne vom bucura de mașinile autonome cîtă vreme sisteme asemănătoare de inteligență artificială sînt folosite și pentru dronele care ucid din văzduhul nevăzut copiii uitați ai Orientului și Occidentului.
Șantierul viitorului și riscul existențial
Karl Marx a afirmat odată că oamenii își fac singuri istoria, dar nu în condiții alese de ei. Șantierul viitorului, plasat în prezent, pare a fi, din ce în ce mai mult, în mîna unor forțe care orientează oamenii spre propria obsolescență. Pare că nimic din ceea ce e de făcut nu ne mai necesită pe noi. Forțele care ne completau, mașinile, se pot descurca și singure. Ele nu se revoltă și nu se îmbolnăvesc. Nu se simt exploatate și nici alienate. Pot duce mai ușor, în viitor, regimul capitalist bazat acum pe o gîndire computațională colectivistă și totalizatoare. Shoshana Zuboff l-a numit „capitalismul supravegherii”, cel al unei logici a acumulării datelor, din care se realizează descoperirea, anticiparea și orientarea comportamentului uman.
Viitorul are sens doar ca acțiune morală a omului, întemeiată sau justificată în credințe principiale, nu doar prudențial. Libertatea, chiar dacă este doar un postulat într-o lume de forțe naturale și tehnologice, este singura care ne (mai) garantează sensul unei existențe umane aici.
Viitorul trebuie privit ca alternative, ca viitoruri. Acest lucru, coroborat cu observația lui Derek Parfit, conform căreia prin deciziile noastre noi generăm sau închidem căi de apariție pentru persoanele viitoare, astfel că nu alterăm sau modificăm viața cuiva anume, ci stăpînim asupra apariției sale pe lume, ne poate pune cea mai mare problemă morală. Avem datoria sau grija față de viitor, dar ea nu este neapărat o grijă față de persoane viitoare precise. Orice schimbă fața viitorului și a entităților care îl vor popula. De la decizia de a nu mai consuma poluînd la decizia de a liberaliza piața tehnologiilor genetice – toate acestea fac ca ceva să existe sau nu în acel viitor.
Dar acestea sînt posibile ca deziderat comun al omenirii, ca imperative pe care noi le vom urma sau nu. Războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina a readus în prim-plan cea mai mare amenințare: armele nucleare, care ridică riscul existențial la cel mai înalt nivel. Prin întoarcerea amenințării nucleare asistăm la eșecul unei etici a nepericlitării viitorului, cum ar spune Hans Jonas. Este un eșec al responsabilității prezentului, eșec al unor persoane, al unor politicieni mînați de orgoliu și frică, incapabili să controleze hazardul chiar dacă cred, în mod absurd, că o fac. Imperativul lui Jonas, „acționează în așa fel încît efectele acțiunii tale să fie compatibile cu permanența unei vieți autentic umane pe Pămînt”, rămîne fără ecou în mințile lor.
Un ultim gînd: viitorul nu înseamnă cu necesitate progres. Dar despre aceasta, poate altă dată, într-un viitor mai bun.
O parte din ideile acestea se regăsesc și în articolul scris alături de Cristina Voinea, „Artificial intelligence, robots and the ethics of the future”, Revue Roumaine de Philosophie, 63 (2), 2019, pp. 223-234.
Constantin Vică este lector la Facultatea de Filosofie a Universității din București și director-adjunct al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată (ccea.ro).
