Viaţa între mititei şi parkour

Ce faci cînd te apucă strechea? Cînd tihna te doboară şi ţi se pare că nu se va mai întîmpla nimic de acum încolo şi ai doar perspectiva unei vieţi fixate pe dinaintea ta ca o hartă cu piuneze, în anumite ore? Totul e static şi programat şi ţi se pare că devii roboţelul social care se trezeşte, bea cafea, merge la serviciu, la terasă cu prietenii, apoi acasă. Apoi o ia de la capăt. Strechea se declanşează mai ales în week-end, cînd grătarele vecinilor încep să sfîrîie printre blocuri, ridicînd pînă la tine un fum înecăcios, condimentat din plin cu manele din Dacii răsfrînte şi scoase pe jumătate din garajele ilegale. Ce faci cînd chiar şi pereţii casei se îngustează peste tine, televizorul este picătura chinezească şi singurul zgomot care concurează vocile din capul tău este tic-tac-ul ceasului? Distracţiile autohtone şi comode deja nu mai rezonează. Terasele nu fac decît să prelungească strechea, iar tu ai nevoie să te mişti, ai nevoie de acţiune, să simţi că te gîdilă venele, să simţi că trăieşti (dar iarna şi schiurile sînt doar o amintire). Iar sporturile în "tendinţă" de vară (adică rafting, iahting, scuba diving, rapel, tiroliana, enduro, cicloturism) sînt scumpe, depărtate şi trebuie organizate din timp. Aşa că... fotbalul în spatele blocului? Bazinul de la Floreasca? Pînă şi tenisul îţi pare în clipa asta desuet, sala de forţă - aşijderea, şi nici jogging-ul nu te prea atrage (cu toate că prin Capitală poate fi considerat un sport extrem: gîndiţi-vă doar la cîtă adrenalină pompează în organismul unui jogger o haită canină). Cînd împuşti ca la carte Şi-ţi zice cineva: e supertare chestia asta! Trebuie s-o încerci. Adică nu se compară cu absolut nimic. Să-ţi împuşti prietenii cu bile cu vopsea. O distracţie derivată de la o metodă a fermierilor americani de a însemna vacile (pentru că aşa a apărut paintball-ul, prin anii ’50, în State). Azi, în toată lumea, un joc de tactică războinică: două echipe, cu pînă la 20 de jucători, fiecare luptîndu-se pentru capturarea steagului echipei adverse, eliminînd pe parcurs cît mai mulţi "inamici". Cînd un adversar este lovit de o bilă, e considerat mort şi părăseşte jocul, trecînd în "zona neutră" pînă la jocul următor. Cine e amator în 2007, în România, de aşa ceva? De obicei, îmi spune Melania, angajata unei firme de paintball din Baia Mare, la paintball vin în special oameni cu studii superioare şi angajaţii corporaţiilor sau firmelor mari. Pentru team building. Profilul unui jucător de paintball exclude diferenţele de sex sau vîrstă. "Avem clienţi între 17 şi 50 de ani" - însă minorii sînt acceptaţi doar la pachet cu acordul parental. "Toată lumea trebuie să semneze la început un contract" - îmi mai spune Melania -, iar asta te cam strînge la inimă: adică o faci pe propria răspundere? "Trebuie să te angajezi că vei respecta întru totul regulamentul de protecţie". Să porţi salopetă, mască pentru faţă şi ochelari pentru a nu lăsa o bilă cu vopsea, adică un "marcator", să te marcheze pe viaţă. Pentru sperioşi există şi varianta mai soft, lasermaxx-ul, un fel de paintball, dar cu laser, unde ai parte de aceeaşi adrenalină (cu toate că la paintball cică senzaţia e mai aievea, auzi bila vîjîind pe lîngă ureche), fără grijă de durere (oricît ai fi de protejat, bila aia de vîjîie pe la ureche, cînd te pocneşte, chiar te pocneşte). La lasermaxx regulile sînt cam aceleaşi, însă totul se petrece într-un spaţiu închis şi întunecat, condimentat cu tot felul de efecte speciale, lumini şi fum, şi zgomote, în care singurele puncte luminoase constant sînt ţintele prinse de vestele jucătorilor, veste conectate la un calculator (ca să ştii cînd "mori"). Free running-ul O altă exorcizare, la fel de modernă, parkour-ul. Un sport? Un puşti din Parcul Carol (celălalt loc unde veţi găsi traceur-i, adică practicanţi de parkour bucureşteni, este TNB-ul) îţi va spune că da, un fel de sport. "Un fel", pentru că orice sport presupune o serie de reguli şi o oarecare competitivitate. Pe cînd parkour-ul n-are nici una, nici alta. Îl faci pentru tine. Aşadar, un stil de viaţă? (Dacă nu ştiaţi ce e aia parkour, acelaşi puşti o să vă lămurească: e un free running!). Adică dacă te apucă strechea, începi să sari, să te arunci, să te laşi mai apoi să aluneci pe balustrade, pe margini de trotuar, cu skateboard-ul, cu rolele, să faci jonglerii cu bicicleta etc. Bunica l-ar fi numit "draci pe talpă". Pe scurt, îţi fixezi un punct de sosire şi încerci să-l atingi luînd-o pe cel mai scurt drum posibil. Adică în loc să cobori pe scări, ajungi de la etaj la parter sărind (aici singurul contract de siguranţă îl semnezi cu propria raţiune). Mai pe lung, cum n-ai reguli, n-ai teren, parkour-ul e doar adrenalină, dorinţa de libertate absolută. "E şi o formă de protest" - va mai spune, bravînd, puştiul. Cum n-au un spaţiu al lor, amenajat, traceur-ii îşi încropesc teren din strada propriu-zisă, sărind peste obstacole "imaginare", guri de canal, garduri, băncuţe, balustrade. "Oamenii se tem, cred că avem ceva cu ei, noi însă avem de parcurs un traseu, dintr-un punct în altul, în cel mai scurt timp." Alteori, teren îşi găsesc în casele dezafectate sau pe şantiere. "Aici e cool rău de tot. Mai ales cînd fugim de paznici." Aici te prinde adrenalina, sută la sută. Simţi că ai cu cine lupta. Şi, automat, că ai pentru ce trăi. "Dacă ne prind, spun că încălcăm proprietatea privată şi că e treabă de amendă, dar totul se rezolvă cu o sută de mii." Şi că tot vine vorba de bani, cît costă exorcizările moderne de demoni lăuntrici şi existenţiali dintotdeauna? În primul rînd, disponibilitate, rupere de comoditatea tradiţionalelor grătare sau terase. Mai apoi şi bani. La paintball, o oră de aruncat la pămînt, de sărit peste tufişuri, de tîrît în coate şi în genunchi, de frînt şi de rupt în două de oboseală strechea, costă între 25 şi 75 de lei. Pentru o rundă de 12 minute de lasermaxx, dai 10. Parkour-ul e mai ieftin, costă doar echipamentul. Aici însă trage în balanţă raţiunea.