Vest-europenii mai au încă de învăţat de la est-europeni

Una dintre dificultăţile majore în construcţia unei "culturi comune europene" este aceea a "diferenţelor culturale" dintre diferitele zone ale Europei, delimitate încă din timpul Războiului Rece. Cum se poate împăca atunci proiectul de "extindere" europeană cu cel de aprofundare a solidarităţii? Una dintre abordări consideră că solidaritatea este o chestiune ce ţine mai degrabă de morală şi de acţiunea pozitivă, decît de o simplă redistribuţie echitabilă a bunurilor. Acelor europeni pentru care solidaritatea contează, îmi permit să le semnalez o problemă şi totodată o şansă: absenţa unei istorii comune a Estului şi a Vestului Europei. Deşi ar fi dificilă trasarea unor corelaţii precise, pare destul de clar că ideea solidarităţii europene s-a dezvoltat concomitent cu conştientizarea unei istorii europene comune. Într-o anumită măsură, este vorba de istoria unor evenimente şi epoci care au avut relevanţă pentru întregul continent, de tipul celor reprezentate astăzi pe bancnotele europene. Mai precis însă, este vorba de istoria comună pe care ţările membre ale Uniunii Europene au dezvoltat-o de la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial pînă astăzi. Deşi fiecare naţiune în parte are o interpretare proprie a acestei istorii comune, nu cred că am greşi prea mult dacă am rezuma istoria postbelică a Vestului Europei astfel: Al Doilea Război Mondial ne-a arătat limpede că trebuie să domnească pacea. Procesul de integrare europeană urma să promoveze atît pacea, cît şi prosperitatea. Ce ar putea fi greşit în aceast rezumat? Precum se întîmplă cu toate istoriile, momentul de început e crucial. În acest caz, începutul e 1945 " un an în care, într-adevăr, s-au tras nişte învăţăminte şi totodată momentul optim în care se putea începe reconcilierea franco-germană, şi astfel, proiectul european. Acelaşi an însă semnifică lucruri total diferite în Europa de Est, pentru cei mai mulţi dintre locuitorii statelor admise în Uniune în 2004 şi 2007. Pentru aceştia, 1945 înseamnă doar trecerea de la o ocupaţie la alta: de la cea nazistă la cea sovietică. Este de fapt începutul a două generaţii de conducere comunistă, nu tocmai o sursă de progres pentru cei mai mulţi oameni. Tot în 1945, Germania " dar şi Austria într-o măsură mai mică " a obţinut şansa unui nou început istoric. Participarea Germaniei de Vest " Germaniei de azi " la proiectul european s-a contopit cu încercarea de a absolvi naţiunea de atrocităţile comise în timpul războiului. Această încercare a însemnat dezvoltarea unei relaţii speciale cu statul Israel, dar şi un Ostpolitik cu Uniunea Sovietică şi sateliţii ei est-europeni, purtată atît de creştin-democraţi, cît şi de social-democraţi. După şaizeci de ani, efortul germanilor, dacă nu încheiat, a fost făcut într-un mod onorabil, astfel încît se poate considera că şi-au cîştigat dreptul de a spune că istoria lor a reînceput în 1945. Pentru puţini est-europeni, însă, lucrurile stau la fel. După Holocaust, centrul istoriei politice evreieşti s-a mutat în Israel, nu în Estul Europei, iar încercările Germaniei de a avea o relaţie corectă cu Israel (şi cu alte comunităţi evreieşti) a avut puţine reverberaţii în Est. Mai mult, Ostpolitik nu a fost o încercare de a se adresa societăţilor estice, cît una de îmbunătăţire a relaţiilor cu regimurile comuniste, în special cu Uniunea Sovietică şi Germania de Est. Dacă aceasta a fost o abordare oportună la acel moment, rămîne de discutat " în opinia mea, per total, a fost o opţiune corectă. Dar Ostpolitik nu oferă nimic generos într-o Europă de Est eliberată de comunism. Aceleaşi politici care i-au putut convinge pe germani că o pot lua de la capăt în 1945 sînt neconvingătoare în Est. Mai mult, est-europenii ştiu cîteva lucruri importante despre ocupaţia germană care au fost omise de istoriografia vestică. Ei ştiu, de exemplu, că frontul de est a fost mult mai important decît cel de vest în stabilirea deznodămîntului războiului. De asemenea, ei ştiu că ocupaţia germană în est a fost mult mai brutală decît în ţările vestice. Ei ştiu, mai mult, că Holocaustul nu epuizează bilanţul victimelor civile ale nazismului. Nici un polonez sau evreu, de exemplu, n-ar putea să confunde insurecţia din ghettoul evreiesc din 1943 cu răscoala din Varşovia din 1944, ceea ce se întîmplă frecvent în vest. Faptul că francezii nu ştiu despre revolta din Varşovia denotă o anumită lipsă de interes în ceea ce priveşte dimensiunea rezistenţei faţă de nazişti. Dacă germanii n-au auzit de ea însemnă că nu sînt conştienti de faptul că trupele germane au omorît zeci de mii de civili, culcînd apoi la pămînt un cartier al unei capitale europene. Istoricii germani şi elitele germane ştiu, desigur, toate aceste lucruri. Problema este însă una de educaţie publică. Atîta timp cît istoriografia Vestului Europei va rămîne nemodificată, oamenii din Vestul Europei vor avea mereu probleme în a înţelege acţiunile celor din Est. De exemplu, decizia polonezilor de a trimite trupe în Irak (o greşeală, am putea spune acum, împreună cu întreaga populaţie poloneză) nu poate fi înţeleasă fără a avea o idee despre istoria poloneză postbelică. Experienţa comunistă a polonezilor i-a făcut mai sensibili la argumentele despre libertate, de tipul celor propuse de America. De asemenea, împotrivirea polonezilor faţă de un muzeu care să-i comemoreze pe etnicii germani expulzaţi din ţară vine tot dintr-o anumită experienţă istorică. În ambele cazuri, absenţa unei istorii comune europene, care să cuprindă atît Estul, cît şi Vestul, duce la neînţelegeri şi lipsă de solidaritate. Reacţia franco-germană la politica poloneză faţă de războiul din Irak a subliniat pro-americanismul fără discernămînt al polonezilor. De fapt, acest sentiment faţă de America s-a dezvoltat, natural, pe baza experienţelor poloneze din timpul Războiului Rece. Se aude frecvent din gura germanilor, uneori chiar a unor universitari germani, că polonezii nu sînt în stare să discute despre expulzarea germanilor pentru că ar fi un subiect tabu. Mai mult, problema e considerată un semn de naţionalism polonez. De fapt, polonezilor le e teamă de faptul că germanii chiar nu înţeleg cît de vaste au fost expulzările operate în timpul naziştilor şi a celor două ocupaţii sovietice. De asemenea, polonezii cred că germanii nu au ajuns încă la o înţelegere exactă şi o acceptare totală a evenimentelor de dinainte de 1945, care au dus de fapt la expulzări. Viitorul solidarităţii europene depinde de o reinterpretare a trecutului recent. Fără o cunoaştere istorică profundă a Estului, publicul larg european va putea fi oricînd manipulat de argumente simpliste generate de prejudecăţile naţionale. Liderii europeni, chiar dacă ştiu aceste adevăruri istorice sau nu, vor fi tentaţi să folosească asemenea argumente naţionaliste pentru a influenţa dezbaterile politice din ţările lor. Mai mult, va fi foarte greu pentru est-europeni să se considere membri deplini ai proiectului european, atîta timp cît experienţele lor din ultima jumătate de secol nu se vor regăsi într-o istoriografie europeană mai cuprinzătoare. Aceste experienţe istorice sînt suficient de similare în Est şi suficient de diferite faţă de Vest, încît extinderea Uniunii de după 2004 să ducă la noi dificultăţi. Europenii trebuie să găsească o cale de a rescrie istoria astfel încît atît Vestul, cît şi Estul continentului să fie corect reprezentate. Acest demers presupune însă acceptarea a două mari adevăruri: o dată, faptul că epicentrul suferinţei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost în Est, nu în Vest, apoi faptul că timp de patru decenii, cetăţenii ţărilor din Est au trecut prin jugul comunist, nu prin integrare europeană. Ar trebui să fie simplu totuşi să putem accepta dimensiunea exactă a terorii naziste şi comuniste. Uniunea Europeană e pînă la urmă o construcţie anti-totalitară. În practică însă, acest lucru necesită un efort de umilinţă. Se spune frecvent azi că America poate învăţa de la europeni unde duc războiul total şi teroarea politică, pentru că aceştia din urmă au experimentat din plin ororile secolului XX. E foarte adevărat. Dar, la fel de bine, şi vest-europenii mai au încă de învăţat de la est-europeni. Timothy Snyder este profesor la Yale University, specializat în istoria Europei de Est. A publicat, între altele, volumele The Reconstruction of Nations: Poland, Ukraine, Lithuania, Belarus, 1569-1999 (Yale University Press, 2003); Sketches from a Secret War: A Polish Artist’s Mission to Liberate Soviet Ukraine (Yale University Press, 2005); The Red Prince: The Secret Lives of a Habsburg Archduke (Basic Books, 2008). traducere de Florin POENARU (text apărut iniţial în Index on Censorship şi obţinut prin Eurozine)