Verba volant. La fel şi apartamentul

Două camere, la parter; apartamentul l-a primit în '52, la demolări. Pînă să se mute aici avea o casă cu curte, pe Giuleşti; iniţial, nici ea, nici bărbatu-său nu au vrut să plece; să plece unde? - mă întreabă, spunîndu-mi mai apoi că nici cu repartizările nu era chiar aşa, adică floare la ureche; şi pe atunci, ca şi acum; dacă nu ştiai pe cineva care să pună o vorbă pe undeva, n-aveai nici de unele; văzînd că nu se lasă duşi, că refuză să părăsească "de bunăvoie" casa, le-au tăiat apa; apoi curentul; apoi gazele... nu mai rămînea decît să dărîme casa peste ei. Doamna Vişan îşi aprinde o ţigară (doar aşa, să se prostească); îşi netezeşte colţurile gurii cu degetul mare şi cu arătătorul; îşi ridică ochelarii mai bine pe nas (lentila stîngă este crăpată de sus pînă jos, de mai bine de două luni) şi îşi continuă, după o gură de cafea, povestirea. ...Au fost nevoiţi să iasă şi ei în stradă, la fel ca ceilalţi, să "prindă" un loc. Dacă au "prins" apartamentul ăsta a fost că au avut noroc; cum stăteau ei în stradă, a trecut maşina cu procurorul general de atunci, pe care bărbatu-său, mecanic de locomotivă, îl ştia din liceu; fuseseră colegi; procurorul l-a văzut, l-a recunoscut şi auzind că "ditamai mecanicul de locomotivă" nu are unde să stea, "după o zi întreagă de muncă în folosul patriei", le-a făcut rost imediat de apartament, printr-un discurs proletar. Şi cu două camere, şi la parter, ceea ce, la vremea aia, era un lux (luxul a fost al lor, timp de 47 de ani "care s-au făcut pe 14 septembrie, de Ziua Crucii"). Doamna Vişan tace brusc; pălmuieşte a lehamite aerul cu mîna dreaptă, încercînd să alunge o umbră trecută peste ochi; îşi reia povestirea. Au pierdut casa. Cum "cum"? Dintr-o prostie. Adică au avut încredere. Prima oară au avut încredere în oameni. După revoluţie, soţii Vişan au cunoscut o familie: ea lucra la un Institut, el, inginer la "Semănătoarea". La un moment dat, vine inginerul la ei; se iau cu vorba, de una, de alta, dar mai ales de problemele lor, de bătrîneţea lor, de singurătatea lor, de sărăcia lor; apoi, deodată, brusc, după ce a suspinat şi a căinat îndelung şi la unison cu poveştile celor doi bătrîni, inginerul le propune schimbul. El şi soţia (de lucra la Institut) se leagă să le poarte de grijă pînă la finele vieţii. Să le uşureze aşa, cum or ştii ei mai bine, greutăţile bătrîneţii... să le mai ia din povara singurătăţii şi a sărăciei... Să le plătească facturile, să le plătească întreţinerea şi nu numai (să le cumpere şi mîncare, şi lucruri de uz casnic, etc., etc.); pe scurt, să devină aşa, un fel de familie; să le fie un fel de copii, iar copiii lor, un fel de nepoţi... soţii Vişan, care nu au avut copii, să fie astfel, nesperat, înspre fine, un fel de bunici. Şi, cum în familie totul merge pe încredere, ce rost ar mai fi avut actele? Bineînţeles, în afara actului de donaţie, care era musai, cu celelalte trebuia să se meargă pe încredere; că doar nu poţi constrînge iubirea şi devotamentul printr-un act la notariat. La mijloc era doar cuvîntul de onoare. Cuvîntul de onoare a ţinut însă pînă la semnarea contractului de donaţie. La scurt timp cei doi au plecat în America, cu contractul casei în buzunar. "Am avut din nou noroc" - îmi spune doamna Vişan. Casa nu le revine celor doi decît după moartea donatorilor. Altfel, acum, era deja în stradă. Îmi mai spune şi de administratoarea blocului, doamna Dana, care a refuzat să taie chitanţele pe numele "ălora" doi. O fată drăguţă - îmi mai spune doamna Vişan suspinînd - păcat că a fugit cu banii. Trei sute de milioane, banii locatarilor. De trei ani, cu toate că se ştie unde este doamna Dana - "e vînzătoare la un centru de vechituri" -, cu toate că i s-a intentat proces şi că locatarii de pe Constructorilor 23 au rămas fără apă caldă doi ani de zile, nu s-a recuperat nici un ban, iar fosta administratoare o duce bine, dintr-un recurs într-altul. A doua oară au avut încredere în justiţie; au făcut proces prin care sperau anularea actului de donaţie, pe baza unei clauze stipulate în acest contract: "impozitele şi taxele aferente apartamentului sînt suportate de donatori, pînă la data autentificării, de la care trec în sarcina donatoarei". Au pierdut însă, instanţa găsind insuficientă clauza pentru a anula contractul. Au făcut recurs, au fost respinşi. Acum, doamna Vişan mai are încredere. Are încredere în puterea presei. Cumva, are ea o presimţire că lucrurile nu pot rămîne aşa şi că încă mai merită osteneala să ai încredere în ceilalţi. ...Altfel devii aşa, că nici nu-ţi mai arde să ieşi din casă.