Vasile GHEŢĂU <p>Trăim mai mult ca altădată?</p>

Modernizarea societăţii a fost şi o ofensivă continuă împotriva bolii şi a morţii. Progresele au fost şi sînt remarcabile. Au fost reduse spectaculos, mai întîi, decesele cauzate de bolile infecţioase şi parazitare care făceau ravagii pînă în primele decenii ale secolului al XX-lea şi menţineau durata medie a vieţii la valori foarte scăzute. Progresele remarcabile înregistrate în ţările astăzi dezvoltate în ceea ce priveşte alimentaţia, condiţiile de locuit, reformele sanitare şi cele sociale, educaţia, ca şi impactul benefic al factorului medical au determinat reculul constant al mortalităţii şi creşterea rapidă a duratei medii a vieţii. La mijlocul secolului trecut aceasta era de 66 de ani în Europa şi astăzi este cu zece ani mai mare. În ţările care se plasează în fruntea ierarhiei mondiale - Japonia, Franţa, Elveţia, Suedia - durata medie a vieţii este de 81-83 de ani (79 de ani la bărbaţi şi 85-86 de ani la femei), valori care au depăşit toate prognozele lumii ştiinţifice din anii 1950-1960. La fel de remarcabil este faptul că în aceste ţări progresul duratei medii a vieţii continuă, chiar dacă ceea ce se cîştigă este din ce în ce mai modest. Pînă unde poate creşte durata medie a vieţii (a nu se confunda cu longevitatea)? Specialiştii domeniului se opresc la 100 de ani. Japonia va continua să se afle în fruntea ierarhiei mondiale, cu 88 de ani la mijlocul secolului şi atingînd 100 de ani în anul 2300. I-ar urma Suedia - cu 85 şi, respectiv, 97 de ani, Spania, Franţa, Belgia, Norvegia Australia, Malta şi Austria - cu 84 şi 97 de ani. Durata medie a vieţii este adesea confundată cu vîrsta medie la deces şi chiar cu vîrsta medie a populaţiei. Eroare flagrantă. În accepţiunea obişnuită, durata medie a vieţii sau, pentru a folosi termenul ştiinţific consacrat, speranţa de viaţă la naştere nu este altceva decît sinteza mortalităţii pe vîrste dintr-un an calendaristic, sinteză exprimată în anii pe care i-ar trăi un născut dacă generaţia din care face parte ar avea pe tot parcursul existenţei sale mortalitatea pe vîrste din acel an calendaristic. Unde se află România şi care sînt evoluţiile din ultimii ani? Să aruncăm, mai întîi, o rapidă privire retroactivă. La începutul secolului trecut, durata medie a vieţii era, în Regat, de numai 36 de ani. După 30 de ani, în România Mare, s-a ajuns la 42 de ani. Introducerea antibioticelor, în anii de după Al Doilea Război Mondial, a avut efecte remarcabile în reducerea mortalităţii şi creşterea duratei medii a vieţii. La mijlocul anilor 1950 aceasta a atins 63 de ani, cu 5-6 ani mai mică decît în ţările din vestul şi nordul Europei. Şi în anii 1950-1960 durata medie a vieţii a progresat continuu, la începutul anilor 1970 înregistrîndu-se 68 de ani, iar la mijlocul aceloraşi ani, cu aproape doi ani mai mult. Creşterea a fost mai importantă decît în nordul şi vestul Europei, pentru că şi rezervele de reducere a mortalităţii erau mai mari în ţara noastră, decalajul reducîndu-se astfel la trei ani. Dinamica ascendentă a duratei medii a vieţii în toată perioada postbelică a fost stopată începînd cu a doua jumătate a anilor 1970. Vom face observaţia că o situaţie similară poate fi întîlnită şi în alte ţări comuniste, în aceeaşi perioadă, ceea ce lasă să se întrevadă că sistemul social şi-a atins limitele în ceea ce priveşte transferul beneficiilor creşterii economice asupra calităţii vieţii. Durata medie a vieţii nu a mai progresat, o perioadă de stagnare instalîndu-se în a doua parte a anilor 1970 şi în tot deceniul următor, la valori cu puţin peste 69 de ani. În ţările europene dezvoltate, capitaliste, trendul ascendent a continuat, cu progrese mai consistente în cele din sudul continentului (Italia, Spania, Grecia), la sfîrşitul anilor 1980 durata medie a vieţii ajungînd la 75-76 de ani. Tranziţia economică şi socială şi-a pus cu forţă şi brutalitate amprenta pe evoluţia fenomenelor şi proceselor demografice. Scăderea masivă a natalităţii, veritabila explozie a migraţiei externe, restructurarea fluxurilor migratorii între medii şi deteriorarea stării de sănătate sînt rezultate directe ori indirecte ale rigorilor tranziţiei şi îndeosebi ale crizei economice care a dominat anii 1990. Putem recunoaşte cauzalităţi obiective, provenite din profunzimea şi duritatea schimbărilor pe care le-a cunoscut societatea românească, dar şi efecte ale felului în care ea a fost gestionată de clasa politică. Deteriorarea stării de sănătate şi creşterea mortalităţii se înscriu în această ultimă categorie. Durata medie a vieţii a scăzut cu aproape un an în prima jumătate a anilor 1990. Aparent surprinzător, aproape întreaga creştere a mortalităţii pe vîrste a avut loc la bărbaţi. Abrogarea brutalelor reglementări asupra contracepţiei şi întreruperii sarcinii a avut un vizibil efect benefic asupra sănătăţii femeilor. Evoluţiile care au urmat în ultimii ani ai deceniului trecut şi după anul 2000 sînt constant pozitive. Mortalitatea pe vîrste este în regres şi durata medie a vieţii - în creştere. Valorile pentru anul 2007 sînt de aproape 70 de ani la bărbaţi şi de aproape 77 de ani la femei. Evoluţia nu este surprinzătoare. Dacă vom examina cu atenţie statisticile referitoare la consumul alimentar al populaţiei, la înzestrarea locuinţelor cu echipamente electrocasnice, la condiţiile de locuit, la dotarea cu autoturisme, la nivelul de educaţie ori la serviciile medicale, vom remarca schimbări pozitive incontestabile. Creşterea duratei medii a vieţii s-a desfăşurat şi se desfăşoară în ţările europene paralel cu accentuarea procesului de îmbătrînire demografică, de creştere a ponderii populaţiei vîrstnice. De altfel, dacă vom urmări cele două evoluţii în timp, vom observa că în orice generaţie umană, de oriunde şi de oricînd, mortalitatea a fost şi a rămas aceeaşi - 100%. Ceea ce a rezultat din întregul progres economic, social şi medical al societăţii umane nu a fost altceva decît împingerea continuă a deceselor la vîrste din ce în ce mai avansate şi, implicit, creşterea duratei medii a vieţii. Din păcate, poziţia României în context european rămîne inacceptabilă. Sănătatea individului depinde de o multitudine de factori. Nivelul de trai, condiţiile de locuit, calitatea asistenţei medicale, sănătatea mediului reprezintă doar o parte dintre aceştia. România nu are o strategie care să vizeze coerent şi pe termen lung sănătatea populaţiei. Aşa-numitele programe naţionale de sănătate înşirate pe site-ul Ministerului Sănătăţii sînt simple vorbe. Nu vom găsi o analiză competentă a stării de sănătate, priorităţi, obiective şi ţinte cuantificate, rapoarte anuale de realizare a programelor şi de impact asupra sănătăţii populaţiei. Starea asistenţei medicale este cea pe care o cunoaştem. Pe de altă parte, dacă ne uităm în jurul nostru şi observăm stilul de viaţă al oamenilor putem înţelege mai bine de ce durata medie a vieţii este atît de departe de ţările dezvoltate. Grija pentru sănătate este şi o problemă de stil de viaţă. Iar stilul de viaţă este expresia gradului de civilizaţie materială şi spirituală.