Varianta Putin

Admiratorii şi detractorii lui Putin sînt de acord asupra unui singur punct: ascensiunea sa politică se datorează în primul rînd modului hotărît şi dur în care a acţionat în Caucazul de Nord. Proiectul "Succesorul/varianta Putin", la care Kremlinul a ajuns după îndelungi căutări, a fost probabil cea mai reuşită operaţiune de tehnologie politică din istoria recentă. Succesul nu ar fi fost însă atît de rapid şi categoric, dacă apariţia lui Putin nu ar fi răspuns unor aşteptări ale societăţii ruse. Autodiscreditarea regimului Elţîn în ochii populaţiei cerea un proiect politic bazat pe o paradigmă nouă. În 1996, în confruntarea cu Ziuganov, campania lui Elţîn s-a bazat pe opunerea paradigmei continuităţii democratice, personificată de primul, celei revanşard-comuniste, întruchipate de cel de-al doilea. Ea nu mai funcţiona însă în 1999. Kremlinul a fost nevoit să schimbe radical strategia, mutînd disputa din planul orizontal, tradiţional (putere vs opoziţie) în cel "vertical", prin impunerea în conştiinţa electoratului a unui lider nou, simbol al rupturii cu vechea putere şi cu vechea opoziţie. Din perspectiva elitei elţiniste, acest nou lider urma să asigure supravieţuirea sistemului şi menţinerea privilegiilor acestei elite, în ochii populaţiei el a fost prezentat ca o antiteză a profund impopularului Elţîn: tînăr, energic, hotărît, capabil să redea ruşilor încrederea în sine, în putere şi în destinul lor ca naţiune. Avantajul lui Putin era că imaginea sa putea fi construită de la zero, dezavantajul - criza de timp. Războiul cecen i-a permis să depăşească acest handicap, modul în care el a gestionat campania legitimîndu-l ca nou lider naţional înainte de a fi ales preşedinte. Mesajul de început al noii puteri a fost înlăturarea pericolului dezintegrării statului în condiţiile ameninţării de tip nou - terorismul internaţional, al cărui cap de pod în Rusia era Cecenia separatistă. Din poziţia de lider necontestat, Putin a început întărirea aşa numitei verticale a puterii executive, prezentată ca modalitate de consolidare a statului. Înlăturarea oligarhilor din procesul decizional, armonizarea legislaţiei locale cu cea federală, limitarea puterii baronilor regionali au dus în mod obiectiv la întărirea puterii prezidenţiale. Însă întărirea "verticalei" şi construirea "democraţiei dirijate" au fost însoţite de epurarea cîmpului politic prin marginalizarea opoziţiei reale, şi a celui informaţional, prin lichidarea mediilor independente. După 11 septembrie 2001, Putin a luat probabil cea mai importantă decizie în domeniul politicii externe, alăturîndu-se campaniei antiteroriste a administraţiei Bush. Rusia a contribuit la succesul războiului din Afganistan şi a obţinut atenuarea criticilor privind situaţia drepturilor omului în Cecenia şi recunoaşterea legăturilor radicalilor ceceni cu Al-Qaeda. În anii ce au urmat, Kremlinul a insistat pe ideea că terorismul din Caucazul de Nord este un produs al "terorismului internaţional", instrumentat şi finanţat de forţele islamiste din afară. La finalul primului şi începutul celui de-al doilea mandat al lui Putin (2003-2004), temele ce fac conexiunea între actul politic intern şi cel extern se situează în bună parte în paradigma discursului antiterorist, alimentat de atentatele în serie ce lovesc Rusia în aceşti ani. Momentul culminant îl constituie atacul asupra şcolii de la Beslan (septembrie 2004), după care Putin a declarat explicit că Rusia este victima unei agresiuni, în spatele teroriştilor internaţionali aflîndu-se "forţe" care consideră că "Rusia, ca una din cele mai mari puteri nucleare din lume, mai reprezintă, pentru unii, un pericol". Recunoscînd că puterea "s-a dovedit nepregătită" şi "a dat dovadă de slăbiciune", el a anunţat noi măsuri de întărire a puterii prezidenţiale. Măsurile (desfiinţarea alegerilor pentru funcţia de guvernator, generalizarea votului proporţional în alegerile parlamentare), adăugate controlului total asupra legislativului, a absenţei unei opoziţii reale şi a mass-media independente, au fost interpretate de criticii lui Putin ca noi paşi spre autoritarism. Opinia publică nu a crezut nici ea motivaţia oficială. Plasarea reformei politice în paradigma luptei antiteroriste a fost, pe fondul reacţiei publice la tragedia de la Beslan, o gafă majoră. Beslanul a arătat şi contraproductivitatea politicii Kremlinului în Caucazul de Nord: susţinerea vechilor elite locale corupte, combinată cu măsuri poliţieneşti şi administrative. O tactică ce eludează cauzele profunde ale terorismului: sărăcia, şomajul, lipsa de perspective pentru tineret, abuzurile nepedepsite ale autorităţilor, îngrădirea drepturilor cetăţeneşti. Abordarea rigidă a problemelor religioase, cînd orice deviere de la "islamul tradiţional" e sancţionată ca un act de extremism religios, nu face decît să radicalizeze populaţia. A demonstrat-o şi recentul atac asupra oraşului Nalcik, capitala republicii Kabardino-Balkaria. Totuşi, autorităţile nu s-au grăbit să pună acest atac pe seama "teroriştilor internaţionali", preferînd să vorbească (inclusiv preşedintele Putin) de "bandiţi"... Comentariile mediilor controlate de stat şi ale politicienilor loiali puterii au fost mai curînd pertinente, încercînd să abordeze obiectiv cauzele insecurităţii generale din Caucazul de Nord. Dar e prematur să vedem aici semnele unei schimbări de strategie în Caucazul de Nord, ori ale unei paradigme electorale noi, construite în perspectiva anului 2008, cînd se încheie mandatul preşedintelui Putin. Moscova, 18 octombrie 2005