Valori, virtuți, viață în islam
Preocuparea pentru o societate virtuoasă, cu normele conturate din conjuncția textului coranic cu modelul de viață întruchipat de profetul Muḥammad (sunna), reprezintă o trăsătură definitorie pentru organizarea și funcționarea societăților musulmane din toate timpurile. Sub semnul lui ḥarām (interzis) în plan religios și ʻayb (rușine) în plan socio-personal, societățile musulmane au dezvoltat de-a lungul secolelor o serie de reflexe comportamentale care condiționează în plan comunitar și individual conduita musulmanului. Textul coranic în sine se constituie într-un demers virtuos care propune un sistem comportamental nou și reformator prin raportare la societatea preislamică (al-ğāhiliyya), instituind un set de valori care reglează și reglementează, începînd cu secolul al VII-lea și pînă în zilele noastre, viața de zi cu zi a individului musulman și a societăților în care acesta funcționează. Teologia islamică a dezvoltat prin numeroasele sale școli de gîndire un sistem elaborat de valori și norme comportamentale care sînt cunoscute sub denumirea de ilmu l-'aḫlāq (în traducere literală, „știința moravurilor”; literar, „etică”), particularizat în diferitele dimensiuni și paliere ale organizării sociale. Astfel, în plan individual, pornind desigur de la textul coranic, sînt menționate șapte virtuți, al-makārim, care împreună creionează portretul musulmanului ideal: sinceritatea, credința, modestia, iertarea, răbdarea, respectul față de părinți și recunoștința față de Dumnezeu.
În plan politic, și acesta la rîndu-i puternic condiționat de dimensiunea religioasă, grija pentru conduita virtuoasă a marcat producțiile culturale din perioada islamului clasic, puternic preocupat de modelul conducătorului și de virtuțile acestuia. Influențat și de modelele politice ale culturilor de contact, greacă antică și persană, islamul dezvoltă pe teren propriu știința bunei guvernări, al-faḍā'ilu fī s-siyāsa, dovedind o preocupare aproape obsesivă pentru calitățile pe care trebuie să le aibă un conducător pentru a-și îndeplini misiunea călăuzitoare. În centrul setului de valori din care se constituie idealul conducătorului musulman este așezată dreptatea (al-ʻadl) și guvernarea bazată pe dreptate; al-ḥākim, conducătorul, trebuie să fie drept, să măsoare cu chibzuință și să aplice normele în așa fel încît justiția și justețea socială să fie regula, și nu excepția.
Grija pentru modele, pentru conturarea unor idealuri și apoi impunerea acestora ca normă socială răzbate din perioada islamului clasic și are reverberații pînă în prezent. Idealul omului islamic, homo islamicus, este un leitmotiv al literaturii etice din perioada clasică a islamului, dînd naștere unui tipar comportamental care condiționează puternic dinamica socială. Știința de carte, buna cunoaștere a limbii arabe sub toate aspectele acesteia (gramatică, retorică, tematică literară curentă, filosofie, logică, text religios etc.), arta conversației, aspectul plăcut și îngrijit constituie laolaltă modelul individului virtuos.
Dincolo de modelele elaborate în scris, societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții, parte din ele dezvoltate pe tărîm islamic, parte moștenite din perioade istorice anterioare. Oricum ar fi și pe oricare cale s-ar fi împămîntenit, tradițiile și comportamentele mimetice care s-au dezvoltat în virtutea acestora exercită o presiune constantă asupra individului musulman, în calitatea lui de parte constitutivă a unei comunități fără de care sau în afara căreia viața este greu de imaginat. În acest context, mai puternice decît interdicția religioasă a lui ḥarām par să fie greutatea și, pe cale de consecință, stigmatul social derivat din conceptul de ʻayb (rușine). Rușinea de a fi făcut ceva în afara normei sociale îl aruncă pe individul musulman în brațele altui concept constrîngător, acela al onoarei (šaraf), a cărui strînsoare este la fel de puternică. Privită în ansamblul său, această normă a onoarei afectează în cea mai mare măsură femeile musulmane într-un sistem moral în care femeia trebuie să-și dovedească virtutea, în timp ce bărbatul trebuie să facă mai ales dovada credinței (în Dumnezeu).
Dincolo de perspectiva mai degrabă descriptivă a celor expuse mai sus, discuția despre virtuți și morală în islam se constituie într-un subiect foarte dezbătut în contextele actualității, cînd rigiditatea normelor tradițional-religioase intră în conflict deschis cu valorile universal umane cum ar fi dreptul la viață, la educație, la libera exprimare etc. Subiectul preocupă de multă vreme mediile islamice reformiste și societatea civilă din țările islamice, aflate în căutarea unor argumente solide în fața poziției constant inflexibile a tradiționaliștilor. Între timp însă, femeile mor în atacuri cu gaz sarin pentru că norma social-religioasă le interzice bărbaților medici să le atingă sau să le îndepărteze hainele în care persistă otrava ucigașă.
Laura Sitaru este conferenţiar la Secţia de limba arabă și decan al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti.
Foto: wikimedia commons
