Văicăreala altora
Văicăreala este un simptom cu veleități universale, regăsită de-a lungul şi de-a latul Europei, de multe ori acolo unde cititorul s-ar aștepta mai puțin. În petiții, jalbe sau memorii, văicăreala are importante valențe retorice. Și-atunci, petiționarul se vaită şi strigă deşi petrece şi doarme pe paturi de mătase şi chefuiește cu lăutari pînă ȋn zori de zi. Nu vreau să mă opresc ȋn paginile acestui articol asupra topicului arhicunoscut al „sărmanelor raiale”, aflate mereu la graniţele imperiilor şi sub „jugul” neiertător al ferocilor otomani, asuprite de tiranicii fanarioţi. Ci mă voi apleca asupra unui personaj extravagant pentru care lamentarea este o piesă importantă ȋn interacţiunea cu societatea moldavă, iar pentru noi, cei de astăzi, un bilet ȋn plus ȋn cunoaşterea lumii din trecut.
„Aruncat ȋntr-un colţ pierdut al Europei, izolat pot spune, de toţi semenii noştri, să-mi fie ȋngăduit să mă recomand amintirii Domnii voastre. Chemat la Iaşi de către guvernul Republicii, m-am ȋndreptat ȋncoace fără bani, fără credit şi chiar fără caracter oficial, deoarece nu au pus să mă recunoască şi nu sînt ȋncă recunoscut de Poartă”, scrie, la 2 februarie 1798, cetăţeanul Louis Parrant, numit viceconsul al Republicii franceze la Iaşi. Cetăţean şi republican, francez mai ȋntîi de toate, tînărul Louis Parrant ȋşi petrece sejurul la Iaşi ȋntr-o continuă văicăreală, adresînd superiorilor săi, domnului fanariot şi sultanului numeroase petiţii. Nimic nu-i place, nimic nu-i convine: Moldova ignoră visurile tînărului cetăţean de a deveni Republică peste noapte. Arborînd cocarda tricoloră şi presupusa superioritate a naţiunii franceze, Louis Parrant intră repede ȋn conflict cu cei din jur, ȋntr-un context politic internaţional deloc ȋngăduitor cu Franţa. Agitat şi dornic să se remarce cu orice preţ, Parrant oferă protecţia Republicii franceze oricui doreşte să poarte cocarda tricoloră şi să cînte „Vive la liberté!”. Împreună cu cancelarul său, Jacques Ledoulx, şi fiul acestuia, Joseph, cutreieră uliţele Iaşiului ȋncercînd să convingă cît mai mulţi străini să se alăture cauzei franceze, să primească protecţia şi cocarda, dăruind promisiuni de nesperată libertate. Îngrijorat de spiritul rebel al francezului, ce nu primise ȋncă confirmarea din partea Porţii, pentru calitatea sa oficială de viceconsul, domnul Alexandru Calimachi (1795-1799) ȋl carantinează, interzicîndu-i să părăsească locuința, pentru ca mai apoi să-l trimită pachet la Socola. Măsura ȋl nemulţumeşte profund pe Parrant care ȋncepe să redacteze petiţii peste petiţii adresate domnului, sultanului, autorităţilor franceze. Acum să nu vă ȋnchipuiţi, că izolarea de la Socola era tocmai strictă şi că viaţa era prea dură. Dimpotrivă, seara, Louis Parrant intra călare ȋn oraş şi petrecea alături de o liotă de republicani şi revoluţionari agitînd calfele şi prăvăliaşii, cîntînd şi scandînd lozinci care mai de care mai scandaloase pentru boierii şi negustorii bogaţi. Iată cum ȋl descrie un informator rus, la 23 februarie 1798: „Parrant, după ce s-a ȋntors ȋn oraş, tocmai a strîns o mare de canalii, pe care a adunat-o ȋn timpul retragerii sale de la Socola, pentru a-i proteja. Aceştia se plimbă pe toate uliţele Iaşiului, tîrînd după ei lăutarii, şi, plini de vin, dansează, strigă şi cîntă orori; este un spectacol demn de tot rîsul; văzînd spectacolul, negustorii ies din prăvăliile lor şi le strigă ȋn deriziune: libertate! libertate! trăiască libertatea!”. Deşi a stat ȋn carantină doar vreo zece zile, pentru o presupusă ciumă, care s-a dovedit inexistentă, scrie petiții şi se lamentează: „Cetățene ministru, sînt redat patriei şi retrăiesc ca să o iubesc şi să o mai servesc. Scăpat de odiosul flagel care ȋmi ameninţa zilele, revin, ȋn sfîrşit, la suprafaţă deasupra acestui ocean de amaruri, care era să mă ȋnghită ȋn cel mai ȋnfiorător din abisurile sale”. Cum spuneam, petițiile curg către domn, plîngîndu-se de condiţiile carantinei, de marele serdar care nu l-ar fi protejat: „Mi-au trebuit zece pagini ca să expun principelui atrocitățile comise faţă de mine”, scrie indignat şi bănuind că Moldova şi slujitorii ei nu iubesc Republica franceză. Acum, mari atrocităţi nu fuseseră comise împotriva francezului Parrant din moment ce revenea seară de seară de la Socola să se întîlnească cu prietenul lui, Jacques Ledoulx, sau să petreacă alături de polonezi, italieni sau greci ȋn acordurile lăutarilor. Bietul serdar a fost destituit şi obligat să-i ceară scuze public; dar nici asta nu i-a fost pe plac: „N-am vrut să le primesc… ci am raportat acest fapt mai pe larg consulului meu general (Charles Flûry – consul la București) şi legației Republicii de la Constantinopol”. Consulatul din Iaşi se transformă ȋntr-un cuib republican. De peste drum, din casa boierului Iordache Cantacuzino-Paşcanu, un spion rus ȋl supraveghează zi şi noapte şi notează: „9 martie . Alaltăieri, fiind la fereastra lui Paşcanu, am văzut ieşind ȋn uliţa pe care locuieşte Parrant, vreo 20 de noi francizaţi, toţi purtînd cocarde; pînă atunci nici unul dintre ei nu purtase cocardă; acest nou spectacol era văzut pentru prima oară pe uliţele Iaşiului; o mulţime de oameni cu cocarde ataşate la tot felul de pălării greceşti, turceşti, moldoveneşti, bulgăreşti, poloneze ȋnspăimînta spectatorii şi mulţi veneau curioşi să vadă”. Aplaudaţi cu entuziasm de prăvăliaşi şi calfe, „republicanii” sperie boierii care cer să fie pedepsiţi; consecinţa nu se lasă aşteptată: calfele şi băieţii de prăvălie primesc o bătaie zdravănă pentru a se fi lăsat prinşi de un spirit de libertate ce ȋncă nu avea ce căuta ȋn Moldova. Cît despre Parrant, nici el nu scăpă: ȋntr-una din zile, „cineva” ȋmpodobi un porc cu cea mai frumoasă cocardă tricoloră şi-l introduse apoi ȋn curtea consulatului. Scandalul diplomatic, izvorît din acest incident, atinse, după cum bine vă aşteptaţi, malurile Senei, ţărmurile Stambulului, dealurile Copoului şi gurile Dîmboviţei. Acum, de la ferestrele Paşcaniului, informatorul rus (se pare spionul polonez Wengerski) n-a prea văzut porci cu cocarde tricolore, dar scria că incidentul a stîrnit hohotele de rîs ale tuturor. El bănuieşte că Parrant ar fi pus la cale toată tărășenia pentru a găsi prilej de a se văicări iarăşi ȋmpotriva tuturor.
Cînd, la 9 august 1798, Parrant este arestat la domiciliu şi mai apoi trimis sub escortă la Constantinopol, ca urmare a conflictului franco-otoman, boierii respiră uşuraţi că au scăpat de unul ce ştia să se plîngă mai abitir decît ei. Însă nu pentru mult timp, căci Parrant va reveni curînd din poziţia de comisar, cu pretenţii mari şi văicăreli pe măsură.
Constanța Vintilă este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. Cea mai recentă carte publicată: Lux, modă şi alte bagatele politiceşti în Europa de Sud-Est, în secolele XVI-XIX, Editura Humanitas, 2021.
