Vadu Roşca, Hollywood-ul nebunilor

Inundaţiile n-au lovit la întîmplare, aşa cum s-au trezit vorbind mulţi colegi reporteri. Ascultîndu-i pe oameni, am observat că-s obişnuiţi ca, măcar o dată pe an, să-şi scoată preşurile mîloase din case şi să le-ntindă pe garduri. Exemplul cel mai bun e chiar Nămoloasa de Vrancea, una dintre localităţile care nu şi-a luat numele prin vreo dispoziţie, ci din folclor. Circulă chiar şi o poveste veche care zice că prin acele locuri viitura a luat pe nepregătite un alai de nuntă, iar mirele, care a scăpat teafăr pe cal, dar care s-a scrîntit de pe urma întîmplării, a început să umble prin sate cîntînd "pe Siret, la Nămoloasa, unde s-a-necat mireasa"... Că apele n-au mai fost niciodată aşa de mari, cît să-i urce-n poduri pe oameni, e un motiv sărac în argumente. Oricînd puteau rîurile să se umfle mai mult, şi sătenii ştiau asta. Pentru unii, inundaţia a devenit o binecuvîntare. Mocirla lăsată de ape a găsit un bun mediu să se manifeste şi în minţile oamenilor. O mare parte, ale căror case le-au rămas în picioare, au început să tînjească după celebritatea celor care au rămas doar cu o grămadă de moloz în curte. Aşa a început filmul din Vadu Roşca. Un film prost, cu personaje cît se poate de autentice, şi cu reporteri, în loc de regizori. Satul a devenit, pentru o săptămînă, un platou de filmare. Cinci-şase care de reportaj, echipate pentru transmisie prin satelit în direct, au făcut şanţ din singura uliţă a satului. La crucea soldatului necunoscut de pe aceeaşi uliţă s-au aşezat doi dintre ţăranii pe care altfel nu i-ar fi pus nimeni, niciodată, în faţa unei camere de luat vederi. Alegîndu-şi locul de sinistraţi "la cruce", reporterii au început să stea la rînd pentru ei. Îi şi auzeai, "mai e, bă, Realitatea la cruce? Ce naiba, fac film cu ei!? Că trebuie să dăm şi noi la jurnal". Şi sinistraţii de la cruce au început să fie invidiaţi şi înjuraţi de alţi săteni, care n-au avut inspiraţie de moment. Alţii, cu casa în picioare, cîteva zile n-au pus mîna pe o găleată ca să-şi scoată din camere mîlul. Preferau să stea pe la vecinii cu casa prăbuşită, poate-i întreabă şi pe ei cineva ceva, poate li se va face vreo poză. Alţii, văzînd atîtea aparate de fotografiat, întrebau: "Îmi faceţi şi mie o poză pentru buletin?". Oamenii au început, de la un moment dat, să se cunoască cu jurnaliştii, să-i salute pe nume. Unii reporteri îşi mai făceau curaj şi, împinşi de rugăminţile cîte unui ţăran, intrau să vadă ce-a luat apa din case, cum sînt pereţii mîncaţi de jos în sus, cum mobila a plesnit, cum soba e doar plăci de teracotă bine spălate. Cînd ieşea de-acolo, ziaristul îşi dădea seama că a făcut o mare greşeală. Văzîndu-l dispus să asculte şi să intre într-o casă, toţi vecinii săreau pe el. "Filmează şi la mine, nu doar la ăla, că la mine e mai rău" - am auzit mereu în cele trei zile halucinante petrecute pe "platoul de filmare" din Vadu Roşca. Din cînd în cînd, mai apărea şi cîte-un politician, actorii-vedetă cu care orice film prost are succesul asigurat.