Vacanţe ideale, vacanţe reale

1. Am petrecut vacanţe de neuitat în Făgăraş, Retezat, şi Parîng, cu cortul, depăşind zonele cu cabane şi urcînd sub creastă, lîngă lacuri glaciare. Cred că cea mai frumoasă a fost în Retezat, cînd am avut şi un permis de intrare în rezervaţie, o zonă neumblată, cu o vegetaţie enormă. Organizarea şi iniţiativele erau ale soţului meu (fost), eu eram o simplă membră a echipei, iar plăcerile acelei vieţi în afara cadrului "civilizat" le plăteam mergînd cu o greutate enormă în spate. Dar de-a lungul vieţii, mi-am amintit cîteodată cu nostalgie acele seri-nopţi la gura cortului, zărind cum se întunecă creasta, sub un cer luminos de stele, în liniştea ciudată a unei căldări glaciare. 2. Pentru copiii crescuţi la oraş este foarte important să ajungă într-un spaţiu cît mai natural, cu animale, copaci, plante. Iar pentru părinţi locul acela trebuie să fie cît mai confortabil (cît mai aproape de confortul cu care sînt ei obişnuiţi de acasă). Dacă aş avea destui bani, l-aş duce într-un orăşel elveţian cu periferie rurală, cum este Zug, unde sînt acum. Oile, vacile, păsările de apă, locurile de joacă pentru copii mi se par foarte potrivite, iar părinţii au şi ei ce face. Pot merge chiar şi la lacul Genevei, să se simtă ca la mare. Dacă aş avea bani mai puţini, aş merge la Mamaia, unde plaja este foarte plăcută pentru copii. Oricîte alte avantaje au staţiunile, dacă fundul mării are pietre sau plaja nu are un nisip fin, staţiunea respectivă nu mi se pare tentantă pentru vacanţe cu copii. E drept că litoralul românesc are stridenţe de vulgaritate şi s-ar putea să nu fie mai ieftin decît cel bulgăresc sau cel turcesc, dar pe acestea eu nu le-am văzut. Şi mai rămîne satul, care mi se pare (din experienţa mea de părinte) un loc obligatoriu pentru vacanţele copiilor, cu toate că eu sînt esenţialmente urbană. Sau poate tocmai de aceea. 3. Aş putea spune că vacanţa mea este în Elveţia, unde sînt acum, numai că lucrez destul de mult, aşa că nu prea profit de această şansă... Şi cum încă voi mai lucra la roman şi după ce mă întorc în ţară, tocmai caut un loc la munte unde să fie răcoare. Şi fireşte, ceva confort, ceea ce acum se găseşte mai uşor ca înainte. Mircea CĂRTĂRESCU La Sîngeorz-Băi 1. Am petrecut multe vacanţe de neuitat, dar nu prea-mi mai aduc aminte de ele. 2. Dacă-l întreb pe el, o combinaţie de Disneyland, Legoland şi un laptop cu Wi-Fi. Nisip, tobogane, bazin cu apă, un pistol care face baloane de săpun, puzderie de McDonald’s şi Kentucky Fried Chickens, prietenul lui, Edi, şi prietena lui, Clara, eventual mami şi tati. Cam asta ar fi combinaţia. 3. Pentru că n-a fost însă prea cuminte anul ăsta, îl ducem în cel mai frumos loc de pe pămînt, la Sîngeorz-Băi, unde din toată combinaţia va trebui să se mulţumească doar cu mami şi tati. Adrian CIOROIANU Un mic secret 1. Era vară şi mai era şi un păr în curte cu nişte pere zemoase şi mari (pere timpurii, de iulie), nu mai contează că pe vremea aceea nu-mi plăceau perele (şi mai nimic din ce era comestibil în România socialistă, cu excepţia gumei de mestecat " care nu se prea găsea), aveam zece ani şi jucam fotbal toată ziua cu alte creaturi asemenea mie, în rest, trăgeam cu praştia în răstimpul în care nu jucam fotbal şi mai ţin minte că într-una dintre acele zile m-a muşcat de picior un cîine pe care-l chema Chiper (se scrie pe româneşte, dar se citeşte pe englezeşte " fusese botezat de un văr de-al meu mai mare) şi care era chiar cîinele gospodăriei alor mei (aici trebuie să adaug faptul că am ţinut ascuns incidentul, drept care nu am făcut nici injecţii antirabice " dar aş spune că muşcătura m-a imunizat, pentru că de atunci nu am mai avut conflicte cu nici un cîine dintre cei cu patru picioare), şi mai ţin minte că în acea vară aşteptam să vină poştaşul, aşa, pe la ora patru după-amiaza, punea în cutie ziarul Scînteia, eu îl luam imediat, nu am senzaţia că-l citea cineva din familie (cu excepţia mea, bineînţeles, pentru că eram efectiv fascinat de evenimentele excepţionale de la rubrica Faptul divers), dar ziarul era foarte bun la împachetat tot felul de lucruri de prin casă, apoi mai ştiu că în vara aceea am petrecut o bună parte din timp (minus orele de fotbal şi cele de praştie) cocoţat într-un nuc, era foarte răcoare în umbra lui, tot acolo am văzut într-o zi un şarpe cam de jumătate de metru, s-a tîrît o vreme pe pămînt şi s-a dus unduit într-o gaură de pe la rădăcina nucului, şi, în fine, mai trebuie să recunosc faptul că uneori, acolo, sub nuc, aprindeam cîte un foc de vreascuri " iar bunicu-meu mă vedea de departe, din prispa casei, şi-l auzeam cum îi spunea bunică-mii Auzi, cre’ c-ar fi bine să nu-i mai lăsăm chibrituri pe mînă!, dar nu mi le luau niciodată şi mereu aveam în buzunar cîte o cutiuţă care-mi zornăia discret (brichetele erau mult mai rare pe-atunci), iar zilnic, aşa, pe la şase spre seară, veneau la noi la poartă doi dintre pretenarii mei şi mă strigau piţigăiat Adrieenee!, Adrieenee! şi eu le răspundeam tot piţigăiat Ho, că viiin! şi chiar mă duceam şi, poate nu v-am spus, jucam apoi fotbal sau trăgeam cu praştia. Erau banalele vacanţe de vară la bunici, în România ultimilor ani ’70, într-un sat din sudul Olteniei; extraordinar este numai faptul că tataie şi mamaie erau în viaţă. 2. La mare sau la munte, pe timp de vară sau pe timp de iarnă, în ţară sau în afară, în Europa sau pe un alt continent " acestea sînt detalii. Importanţi sînt, în acele prime vacanţe " cum spuneam şi mai sus " mai ales bunicii. Pentru că există în viaţă un mic secret, pe care niciodată nu-l ştii cînd eşti mic şi-l afli doar atunci cînd deja e tîrziu: plajele tuturor mărilor te-aşteaptă în acelaşi loc de-a lungul întregii vieţi pe care o ai în faţă; dar bunicii, nu. 3. Pentru că bravul Chiper nu mai e în viaţă (şi nici cei pe care el, teoretic, îi păzea), e mai mult decît probabil că voi căuta vreun mal de mare. Vintilă MIHĂILESCU "Prima la stînga, a doua la dreapta" 1. Toate vacanţele din copilărie au fost în munţii patriei şi toate au fost de neuitat " ca şi copilăria! Mama mea mergea în prospecţiune cu cîteva luni înainte şi ochea un canton de pădurari sau un cătun cît mai pierdut, unde mergeam apoi cu toţii, pentru două-trei săptămîni. Ultima săptămînă o petreceam cu cortul, pe un traseu ales de tatăl meu, care ne punea să facem minimum 30 de kilometri pe zi. 2. Dat fiind că am ajuns la vîrsta la care copiii sînt cei care ne iau pe noi, eventual, într-o scurtă vacanţă, îmi e cam greu să-mi mai imaginez... 3. De cîţiva ani buni nu mai am "vacanţe" propriu-zise, ci îmi prelungesc cum pot şi cît pot diversele "treburi". Aşa că anul acesta o să zăbovesc cît voi putea de mult pe lîngă o şcoală de vară la Konitsa, în Grecia, şi o să-mi împănez cîteva terenuri în ţară cu drumuri de întoarcere cît mai lungi. Strategia "prima la stînga, a doua la dreapta" a dat totdeauna rezultate neaşteptate, cu surpriza de a descoperi locuri din ţară de care nici nu auzisem. Carmen MUŞAT Nervozitatea, iritabilitatea, lipsa de respect 1. Vacanţe de neuitat am petrecut în România doar la casa noastră din Piatra Arsă. Vecini cu munţii şi cu pădurea, acolo am avut parte de zile minunate, indiferent dacă afară era soare, dacă ploua sau ningea. Lungi plimbări prin pădure, ieşiri în Sinaia, la Cumpătu, spre Braşov, Sibiu şi Sighişoara, întîlniri cu prietenii şi discuţii în cerdacul din curte sau, iarna, în faţa şemineului. Am încercat, pînă prin 1999, să ne petrecem vacanţele în diferite locuri din România " hoteluri, pensiuni. Am renunţat din pricina drumurilor foarte proaste, a traficului infernal şi a serviciilor care îţi pot strica tot cheful de a-ţi vizita ţara. Şi e păcat, pentru că există în România locuri în care aş vrea să-mi duc copiii. Am fost acum cîţiva ani la Peştera Dîmbovicioara şi experienţa a fost neplăcută: gunoaie, paragină, nici o preocupare de a pune în valoare şi de a proteja un dar al naturii. Aceeaşi lipsă de interes şi la Sarmisegetuza, deşi ne batem cu pumnul în piept că sîntem patrioţi. Faptele însă par să ne contrazică pretenţiile. 2. Civilizat, curat, fără difuzoare din care să se reverse tot felul zgomote (de la manele la reclame sau la "glumiţe" inepte), un loc unde să nu fii agresat la tot pasul de mitocănie şi de gunoaiele lăsate în urmă de cei care au trecut pe acolo înaintea ta. Copiii văd şi înregistrează atitudini, gesturi, nu doar cuvinte. Ei sînt foarte receptivi la ambianţă şi asta are o mare influenţă asupra dezvoltării lor. Prefer să-mi duc copiii în locuri unde nu doar natura are ceva de oferit, ci şi oamenii. Or, la noi, nota comună este nervozitatea, iritabilitatea, lipsa de respect. Aş vrea să mă înşel, dar... Mi-am dus deja copiii în Grecia şi în Italia. 3. Pentru că vrem să vedem Troia şi Efesul, anul acesta vom merge la mare în Turcia şi, probabil, vom ajunge şi la noi la munte. Apoi, spre toamnă, am vrea să vizităm Scoţia. Dora PAVEL Somn în Luvru Din păcate, această "vacanţă de neuitat" a fost una dezastruoasă. Pe la mijlocul deceniului nouă, cînd fiica noastră era încă elevă, plănuisem o săptămînă la Sinaia. Ne-am cazat la hotelul cu acelaşi nume, într-o cameră de la etajul trei. Dar chiar în prima noapte, în baie, aveam să dăm nas în nas cu un... şobolan, care ieşise din coşul de gunoi, răsturnîndu-l, fugind spre o spărtură din zid, aflată undeva, sub chiuvetă. Fireşte, a urmat o noapte albă, cu uşi baricadate... mutarea de a doua zi... Oroarea acelei prime nopţi ne tăiase însă tot elanul. Am părăsit staţiunea după trei zile. De atunci, orice tentaţie a vreunei vacanţe în ţară s-a stins. Este şi motivul pentru care m-aş fi refugiat, în toate concediile, doar în fabuloasa mea casă părintească, din Deva, de pe strada Eminescu, dacă ea n-ar fi fost demolată bestial în ’82. E şi motivul pentru care m-aş duce mereu doar la Paris. Unicul loc în care regenerarea mea poate fi la fel de posibilă. Totală. Cu acele colţuri magice ale lui, în care eu am izbutit să aţipesc. Nu de oboseală, nici din plictis, ci toropită de sublim. Nicăieri ca acolo nu mi s-a mai întîmplat asta. Să trebuiască, pur şi simplu, să dormitez o vreme, ca în Jardin de Tuileries, de exemplu, pe o bancă din apropierea micului bazin... cu raţele sălbatice zburîndu-mi pe deasupra... sau lîngă statuile şi sculpturile ei animaliere... Sau în Luvru. În primul sejur parizian mă uimise şi chiar mă scandalizase somnul tihnit, aproape în masă, al tinerilor turişti, pe băncile circulare de pe culoarele lui. Ca apoi să o păţesc şi eu. Să învăţ că, în contactul cu ferocitatea perfecţiunii, de la un moment dat încolo pare obligatoriu să-ţi refaci forţele pentru a putea continua să exişti... Acest somn în Luvru i l-aş oferi nepotului meu! Cît despre anul 2009, dacă nu survine vreo invitaţie-surpriză, voi rămîne bucuros acasă, să călătoresc în noul meu roman, tocmai încheiat. Să încerc să-l supun eu însămi, înaintea altora, celor mai dure probe de rezistenţă.