Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Cu toate că „Dulcele Tîrg al Ieșilor” a făcut cunoștință cu „Soarele Electric” – acea descoperire epocală a umanității, promotor al civilizației și progresului întregii lumi – la 11-14 iulie 1868, pentru prima dată în România, utilizarea miraculoaselor sale binefaceri în folosul cetății ieșene s-a făcut mult mai tîrziu, aproape la 15 ani după ce Timișoara devenise, la 12 noiembrie 1884, prima Cetate de Lumină a Europei. Explicația acestei îndelungate întîrzieri a propășirii energiei electrice în orașul de pe cele șapte coline o găsim consemnată în volumul monografic Primăria Municipiului Iași. Pagini de istorie și legendă (Editura Tehnopress, 2001), avîndu-i ca autori pe celebrii „trecutologi” Constantin Ostap și Ion Mitican, care dezvăluie prelungitele și înverșunatele lupte politice din Consiliul Local între consilierii progresiști, adepți ai electricității, și consilierii conservatori, adepți ai iluminatului orașului cu gaz aeroform, al cărui monopol îl dețineau.
În zadar s-au străduit, pe rînd, primari ca Leon Negruzzi, Nicolae Gane și Vasile Pogor – care au vizitat Expozițiile de Electricitate de la Paris (1883) și Viena (1896) și au adus de la Timișoara caietul de sarcini pentru iluminatul electric – să le arate consilierilor opozanți avantajele nete ale electricității; aceștia din urmă au reușit sistematic să înfrîngă elanurile progresiștilor, văzîndu-și mai departe de afacerile lor cu… gaz aeroform. Pînă la urmă, apariția în Iași a primelor uzine electrice proprii, la Spitalul „Sf. Spiridon” (1894), la Teatrul Național (1896) și la Palatul Universitar (1897), dar și exemplul dat de primarul Vasile Pogor, prin iluminarea electrică a casei sale cu generatorul cumpărat în 1896 de la Viena, au reușit să convingă concret „opoziția” și, astfel, s-au putut trece în buget cheltuielile necesare pentru introducerea electricității în Iași, dîndu-se undă verde pentru organizarea unei licitații pentru construirea unei uzine electrice comunale și a instalațiilor și rețelelor electrice aferente.
Din monografia Uzina de Lumină – Centenar (1999) aflăm că: „la licitația respectivă au participat 3 firme consacrate în domeniu și construirea Uzinei de Lumină a fost adjudecată și concesionată pe 40 de ani în favoarea Societății Continentale Gesellschaft für elektrische Unternehmungen din Nürnberg, care, la 8 septembrie 1898, în prezența primarului Nicolae Gane, a unor personalități ale Iașiului precum Theodor Burada, N.A. Bogdan, inginerul-șef Charles Chaigneau și ing. Laurențiu Teodoreanu, a pus piatra fundamentală a Uzinei”. Opt luni mai tîrziu (un adevărat record!), la 6 mai 1899, Uzina de Lumină intra în funcțiune, cu cazanele de abur, turbinele, generatoarele, rețeaua de alimentare, posturile de transformare, rețelele de distribuție și iluminat public stradal. Chiar dacă acest fapt de glorie ieșeană era mult defazat în timp față de Timișoara, la festivitatea de inaugurare tot primarul Nicu Gane avea să declare cu emfază: „[…] întîrzierea a produs un bine – acela că s-a putut adopta sistemul cel mai perfecționat. Aceasta va însemna o epocă în dezvoltarea noastră, mulțumită căreia orașul va avea un caracter european”.
Într-adevăr, soluția adoptată atunci pentru Iași, și aceasta o premieră națională, cea a curentului alternativ monofazat 3.000/300/150 de volți, într-o perioadă cînd, pe plan mondial, predomina curentul continuu al lui Edison (inclusiv la Timișoara!), era una îndrăzneață ce a permis, ulterior, o dezvoltare facilă a Uzinei.
Anul acesta se împlinesc 124 de ani de la acest moment luminos.
Primul director al Uzinei de Lumină a fost numit Laurențiu Teodoreanu, cu diplomă de inginer electromecanic obținută la Dresda, o deosebită personalitate tehnică a timpului. Dar el va dăinui în istorie și în literatură grație nepotului său, Ionel Teodoreanu, cel care, în savurosul său roman La Medeleni, l-a imortalizat în simpaticul personaj „Herr Direktor”, devenind, astfel, primul personaj inginer din literatura română, după cum menționa regretatul academician Constantin Ciopraga. Perioada directoratului său (1899-1907) avea să fie una fertilă pentru propășirea electricității în Iași, pentru înfloritoarea situație economică a orașului și pentru calitatea vieții ieșenilor, rețelele electrice „primare” și „secundare” ale Uzinei întinzîndu-se pe zeci de kilometri, pe străzile și colinele Cetății.
Al doilea director al Uzinei de Lumină, ing. Theodor Lecca (1908-1920), a continuat dezvoltarea instalațiilor pe măsura cerințelor și are meritul inițiativei, alături de profesorul Dragomir Hurmuzescu, al înființării, în 1910, a Școlii de Electricitate Industrială, pe lîngă Facultatea de Științe a Universității din Iași; tot atunci a fost inaugurată și Facultatea de Electrotehnică,prima cu acest profil din România, care și-a aniversat centenarul în 2010. De altfel, Uzina de Lumină a conlucrat fructuos încă de la începuturile sale cu „Facultatea de Lumină”, pe care a „nășit-o” într-o paletă largă a preocupărilor comune privind energia electrică – factor major de progres și civilizație.
Creșterea vertiginoasă a consumului industrial și casnic, precum și consecințele nefaste ale Primului Război, aveau să conducă la o uzură accentuată și la o limitare a capacității de furnizare a Uzinei de Lumină. Singura soluție viabilă atunci era trecerea Uzinei de Lumină în proprietatea statului, prin folosirea dreptului de răscumpărare după 20 de ani și trecerea instalațiilor Uzinei la sistemul curentului alternativ trifazat de 6.000/380/220 V, o soluție tehnică considerată avansată, la acea vreme, în întreaga lume.
Aplicarea soluției a devenit posibilă, în 1920, odată cu înființarea Societății Comunale de Electricitate Iași (SCEI), cîrma acesteia fiindu-i încredințată reputatului inginer Mircea Volanschi, specializat în Belgia și Franța, cel care avea să-și asume noua „revoluție” tehnico-administrativă a Uzinei de Lumină, pe care a trecut-o „din mers” la sistemul trifazat (existent și astăzi), grație căruia puterea Uzinei a putut fi mărită treptat, ajungînd, în 1941, la 10.000 de cai-putere, furnizați de cele opt grupuri Diesel.
Din nefericire, dar și din cauza camuflajului de război impus la eșapamentele grupurilor, la 20 septembrie 1941 s-a produs un incendiu devastator care avea să scoată Uzina din funcțiune, iar directorul și o parte a personalului să fie arestați și anchetați pentru comiterea unui… „act de sabotaj”. Cu eforturi uriașe, la 8 octombrie 1941, s-a reușit repunerea în funcțiune a trei grupuri Diesel, asigurîndu-se reluarea furnizării energiei electrice.
În 1944, la sfîrșitul războiului, datorită precarității de funcționare a Uzinei, a grupurilor electrogene avariate și din lipsă de combustibil, SCEI a fost lichidată, iar Uzina de Lumină și cea a Tramvaielor au trecut în sarcina serviciilor Primăriei Iași, avîndu-l ca director pe ing. Petru Nazarenco, cel care are meritul de a fi renăscut Uzina din propria-i cenușă.
Abia repusă pe picioare, Uzina a început deja să „gîfîie” din cauza „foamei” de energie, resimțită mai puternic chiar decît foametea din 1946 care a afectat întreaga Moldovă. După naționalizarea din 1948, deși s-au încercat mai multe forme organizatorice (ICET, IEI, ETACS), singura soluție salvatoare pentru a astîmpăra foamea de energie – mai ales după ce noua Fabrică de Antibiotice Iași a solicitat pentru compensatorul său o capacitate de doi megawați – avea să fie, pînă la urmă, racordarea Uzinei la Sistemul Energetic Național (SEN), care a fost realizată cu succes la 27 decembrie 1957, despovărînd astfel vechea Uzină de consecințele nefaste ale funcționării în regim de suprasarcină și de limitare temporală a consumului. Stația de transformare 110 / 6.000 de volți Iași Centru și LEA 110 kilovolți, cu dublu circuit, Roman-Iași au fost executate într-un timp record (în mai puțin de un an) de către lucrătorii specializați ai companiei „Electromontaj”.
Odată cu înființarea, la 1 iulie 1961, a Întreprinderii Regionale de Electricitate Iași (IRE), ca unitate a Ministerului Minelor și Energiei Electrice, la nivelul economic al Regiunii Iași s-a pus serios problema asigurării unei noi și puternice surse de energie în zonă, susținută cu tărie de ing. Laurian Preda, director al IRE Iași (1961-1963).
Astfel, în noiembrie 1964, la Centrala Electrică de Termoficare (CET) Iași, ca nouă secție a IRE Iași, a intrat în funcțiune primul CAF (cazan cu apă fierbinte), care avea să asigure agentul termic noilor cvartale de locuințe și să furnizeze abur tehnologic pentru noua zonă industrială care se profila atunci în Iași; iar pe 7 aprilie 1966 primul grup de 25 de megawați a fost pus „în paralel” cu SEN, fiind o reușită energetică deplină.
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
Cel de-al doilea director al IRE Iași, ing. Vlad Vasiliu (1963-1990), are meritul de a fi format un puternic colectiv de energeticieni – vajnici „străjeri ai Soarelui Electric”, cum frumos i-a numit acad. Cristofor Simionescu –, împreună cu care a scris, în cei 27 de ani de directorat (cel mai longeviv din țară), cele mai strălucitoare pagini ale Luminii ieșene: înființarea Grupului Şcolar Energetic (1965), finalizarea electrificării rurale (1972 – Iași, 1974 – Vaslui), racordarea zonei Iași la 220 kV (1973), dezvoltarea vastă a instalațiilor de joasă, medie și înaltă tensiune, înzestrarea centrelor, atelierelor și secțiilor cu mijloace și SDV (scule, dispozitive, verificatoare) performante, asigurarea unor condiții bune de muncă și recreere pentru lucrători – toate acestea propulsînd IRE Iași în elita energeticii.
După 1989, sub directoratul ing. Ioan Ciutea (1990-2005), IRE Iași a pornit puternic pe calea reformei impuse în sectorul energetic de schimbările structurale ivite în consumul de energie electrică, odată cu căderea vertiginoasă a consumatorilor industriali energofagi. Rețeaua de joasă tensiune, văduvită pînă atunci, era solicitată acum insistent de numeroase cereri de racordare, necesitînd urgența întăririi și modernizării ei. De asemenea, informatica din sistem necesita introducerea ei rapidă în toate sectoarele de activitate ale unității, fapt ce a condus la perfecționarea profesională a personalului și la crearea unor condiții optime de lucru ale salariaților.
Toate aceste înnoiri și modernizări ale instalațiilor IRE Iași au fost preluate, în 2005, prin actul privatizării, de către firma germană E.ON, contopită de curînd cu DELGAZ, care are datoria (nu doar morală) de a duce mai departe tradițiile luminoase ale Uzinei de Lumină, construită la Iași, în urmă cu 124 de ani – tot de către o firmă germană.
Mihai Caba este inginer și veteran al Luminii ieșene.
Foto: wikimedia commons
