Util, echilibrat, eclectic...

Ştefan BORBÉLY
Publicat în Dilema Veche nr. 90 din 6 Oct 2005
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

DGLR îmi pare a fi util, echilibrat şi eclectic, mai puţin analitic decît Dicţionarul Scriitorilor Români, la a cărui redactare am participat, dar bine lucrat în domenii pe care DSR-ul nu le-a cuprins: publicaţii, instituţii şi organizaţii literare, cafenele ("Capşa", "Fialkowski", "Corona"). Agreabilă e partea iconografică: fotografii clasice, neinsidioase, caricaturi cuminţi, dar şi multe piese din panoplia personală a lui Eugen Simion, prezentat din toate unghiurile, inclusiv cu papa Ioan Paul al II-lea. Coordonatorul volumelor a întreprins o muncă sisifică armonizînd voinţa şi idiosincraziile a peste 150 de colaboratori, de a căror îndărătnicie se plînge vindicativ în prefaţă, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie altfel. Dificultăţile erau inerente, cu atît mai mult cu cît numeroase texte s-au născut din norme bugetate pe la institutele literare ale Academiei, unde lucrează mulţi oameni pentru care actul critic reprezintă un gest ierarhic de prudenţă, foarte uman, de altminteri. Repartiţia corvezii a fost şi ea - din cîte ştiu - aleatorie, dar se simt totuşi, în volumele de pînă acum ale DGLR, cîteva afinităţi folositoare: Dan C. Mihăilescu redactează remarcabil majoritatea medalioanelor despre optzecişti, iar personalitatea Monicăi Spiridon se simte şi ea acut în toate textele, ca de pildă în cel despre foarte sapienţialul Vasile Andru, la care autoarea acuză "glisajele ghidate, adeseori obositoare, către cosmic şi arhetipal, ca şi substanţa pur nominală şi inconsistenţa halucinantă a aşa-numitor personaje". O partitură dificilă are Roxana Sorescu, pusă în faţa unor autori care s-au distins prin colaboraţionism ideologic şi politic în anii '50. Aici, tendinţa aproape generală a DGLR este aceea de a trece culpabil peste majoritatea atrocităţilor de atunci, surmontînd vina protagoniştilor prin elegante surdinizări estetice. A-i acuza pe coordonatori de edulcorare ar fi însă o greşeală, fiindcă Eugen Simion scrie foarte critic despre derapajele lui Petru Dumitriu, aşa cum nici Nicolae Mecu nu îl iartă pe Dan Deşliu. Pe ansamblu însă, ceilalţi autori par să lase impresia că nu sînt pregătiţi de confruntarea critică obiectivă cu trecutul: Roxana Sorescu îl scoate basma curată pe Ov.S. Crohmălniceanu (deşi, în rest, articolul e chiar foarte bun), ea şi-o asociază pe Tania Radu pentru a o lustra pe Maria Banuş ("a fost una dintre reprezentantele de seamă ale realismului socialist" - e tot ce se spune, pentru a se trece ulterior la elegii), Nicolae Bîrna se poartă tandru, paternalist cu Marcel Breslaşu ("în noua ipostază, conjuncturală, deşi adoptată din convingere, talentul, cultura şi inteligenţa l-au salvat pe poet de la un eşec total"), în vreme ce capodopera escamotării e produsă tot de către Roxana Sorescu, pentru care Mihai Beniuc este aşa de curat (în ciuda retoricii penibile, aproape senile din ultimele volume), încît e aproape înduioşător să mai formulezi şi obiecţii. Generoasă, autoarea nici nu pune accentele care se impun: cititorul ingenuu va găsi în Beniuc un elegiac clamoros, "unul dintre marii poeţi ai instantaneului" pe care i-a avut, presupun, literatura universală, dar nimic despre delaţiunile celebre din anii '50, nimic despre agresiunea dictatorială din fruntea Uniunii Scriitorilor şi absolut nimic despre atacul împotriva lui Blaga, din Pe muche de cuţit. Surdinizarea vinei din anii '50, intră, se pare, în subconştientul mai multor autori, deşi, repet, edulcorarea nu i se poate reproşa coordonatorului. Insist pe eufemizare, fiindcă DGLR apare totuşi într-un moment în care adevărurile pot fi spuse răspicat şi nu doar sugerate sau drapate în aluzii, aşa cum am fost noi obligaţi să procedăm în DSR, a cărui limită metodologică ne obliga să lucrăm, chiar şi după Revoluţie, ca şi cum am fi gîndit înainte de ea. De pildă, tot Roxana Sorescu o mîngîie tandru pe Nina Cassian, creditînd-o integral cu prezumţia de mimetism atunci cînd a spus - după Revoluţie, fireşte - că "se străduia, precum alţi confraţi, să scrie tot atît de prost", minimalizare aflată oarecum în discordanţă cu afirmaţia, de data aceasta lucidă, din acelaşi medalion, potrivit căreia poeta a fost "una dintre cele mai obediente reprezentante ale proletcultismului". În acelaşi perimetru tematic, Al. Săndulescu menţionează "Cronicile optimistului" ale lui G. Călinescu, dar nu discută nici contextul, nici conversiile morale ale protagonistului, chiar dacă au fost diabolic-histrionice. Nicolae Mecu trece elegant, cu fină pudoare, peste cele 7-8 volume purpurii ale lui Ion Brad: e drept, discută pasager şi reconversia cosmopolită de mai tîrziu, consumată sub soarele Eladei, ceea ce face ca lucrurile să se echilibreze, oarecum. Marcel Duţă scrie un text obosit despre Geo Bogza, neieşind din torpoare nici atunci cînd "cauza" (Cartea Oltului şi reportajele) o cere. Mai aproape de noi în timp, sagacele Adrian Dinu Rachieru menţionează plagiatul lui Eugen Barbu, soldat cu o anchetă publică la Uniunea Scriitorilor, scrie - corect! - că multe dintre "războaiele culturale" declanşate de către autor au fost "pilotate politic", dar trece sub tăcere grozăviile de la Săptămîna sau traficul de influenţă din cabinetele 1 şi 2, ale căror efecte, prin Corneliu Vadim Tudor, le resimţim şi astăzi. Medalionul e totuşi curajos în ansamblu şi obiectiv, deşi bulimia vanitoasă din Caietele Princepelui e pasată cu eleganţă. Prin comparaţie, Ion Dodu Bălan, raşchetat de către Teodor Vîrgolici, e un monument de inocenţă. Iertată să-mi fie însă o întrebare insidioasă: de ce nu şi un articol despre Nicolae Ceauşescu sau unul despre Iosif Chişinevschi, ale căror "indicaţii preţioase" au stîrnit atîta fervoare adaptativă în lumea noastră literară? Ne place, nu ne place, sînt triste capitole de istorie literară. Retardarea metodologică a multor medalioane se explică, în principal, prin reticenţa autorilor de a situa fenomenul literar în context politic sau ideologic. Legionarismul multor scriitori e tratat distant, cu discreţie; apartenenţa unora la francmasonerie, de asemenea. Sînt detalii care acum pot fi date, nu ca atunci cînd noi am lucrat DSR-ul cu Securitatea în spate. Elvira Sorohan o şi face la Cantemir, deşi apartenenţa e sugerată ca ipoteză, într-unul dintre cele mai substanţiale medalioane din DGLR, pe care l-aş considera, de altfel, un etalon de calitate pentru întreaga lucrare, alături, de pildă, de textul lui Eugen Simion despre Cioran. Printre alte reuşite, aş menţiona, de asemenea, detaşarea cu care Monica Spiridon scrie despre scriitori aflaţi încă în viaţă, într-un climat literar ritualizat cu circumspecţie, unde omul de lîngă tine e menajat pînă la moarte. Nu e singurul exemplu de luciditate reconfortantă, aflată oarecum în răspăr cu "tradiţia" encomiastică a baterii colegiale pe umăr: Laurenţiu Hanganu şi Marcel Duţă scriu despre "stilul oral prolix, retorica tumultuoasă şi convenţională" a imnelor lui Ioan Alexandru, N. Bîrna (care nu are afinităţi cu Sergiu Al-George) scrie subtil despre Livius Ciocârlie şi critic despre derapajele protocroniste ale lui Paul Anghel, în vreme ce expresivitatea involuntară a unor reevaluări stîrneşte zîmbete, ca atunci cînd Stan Velea menţionează că Al. Balaci, lăudat la vremea lui pentru italienismul erudit, "foloseşte predilect demersul impresionist (!!) şi pe cel al criticii istoriste". Sînt însă şi săriri sprinţare peste cal, ca atunci cînd Gheorghe Hrimiuc-Toporaş consideră - se pune totuşi în surdină... - că poeziile lui Matei Alexandrescu din Jocul cuvintelor "întîlnesc concurenţa prestigioasă a lui Tudor Arghezi şi Ion Barbu". Prin contrast, foarte lucid şi ponderat este Florin Faifer, în tot ce face. Iată-l, într-o situaţie care poate fi tipică, prin analogie, şi pentru timpurile pe care le trăim acum, la Alecsandri: "În 1878, juriul felibrilor de la Montpellier îi decernează, la propunerea poetului Frédéric Mistral, un premiu pentru Cîntecul gintei latine. Versurile, modeste, sînt traduse în numeroase limbi, dar ecoul lor, pe plan european, va fi destul de slab. Acasă, în schimb, evenimentul declanşează un mare entuziasm, A. fiind copleşit de onoruri, ceea ce provoacă, fireşte, invidii şi cîrteli". Cîteva alte detalii le remarc doar expeditiv, din cauza lipsei de spaţiu: cărţile populare au parte de medalioane neconcludente - de altfel, cartea Ioanei Drăgan, dedicată subiectului, nu e menţionată de nimeni; Aurel P. Bănuţ (Gabriela Drăgoi), un "Caragiale ale Ardealului" stîrneşte interes, ca de altfel şi exilatul Silviu Crăciunaş (pentru memoriile antitotalitare din The Last Footsteps, 1961), introdus în DGLR de către Nicolae Florescu, care îl supralicitează însă pe Leontin Jean Constantinescu, jurist european notoriu, dar altminteri un tribun destul de prăfuit; ca întotdeauna, Iordan Chimet cîştigă la o evaluare critică de ansamblu - de recitit!; nimic despre dandysm la Mateiu I. Caragiale (!!!), deşi bibliografia medalionului, datorat lui T. Vîrgolici, e adusă la zi, pînă la cărţile lui Matei Călinescu şi Ion Vartic; Caietele Echinox lipsesc, cum lipseşte, nemeritat, şi Sanda Cordoş; bibliografia lui Mihai Coman se opreşte la anul 1999; să nu fi ştiut L. Herdan că Lidia Bote a fost soţia lui Adrian Marino?; dramaturgia pariziană a lui Aristide Blanc, recuperată de către F. Faifer, indică un caz interesant; romanele cosmopolite ale lui Vintilă Corbul, analizate, deloc peiorativ, de către Constantin Teodorovici ca "operă-kitsch", primesc în acest fel o stilistică aparte; numele de familie al lui Bözödi György e Jakab, nu Jakob. În final, o nemulţumire colegială: contribuţiile din DSR sînt menţionate fără nume în secţiunea referinţelor critice, ca şi cum ar fi vorba de o operă anonimă. La fel se întîmplă şi cu Dicţionarul Analitic al Operelor Literare Româneşti. E vorba de o intenţie de minimalizare sau de o simplă ineleganţă?

marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.
index jpeg 8 webp
Părinți la judecată
Totdeauna au existat dezacorduri între părinți și copii; ar fi ciudată o lume în care să nu existe acest tip de neînțelegeri!
p 13 sus Universitatea Babes Bolyai WC jpg
Aș fi fost o exigentă profă de mate
Se spune despre anumite telefoane care îți schimbă viața că ții minte cu precizie detaliile momentului în care te-au găsit.
index jpeg 5 webp
Cîteva ocazii
Oi fi ratat astfel ultima șansă să primesc o ofertă de „muncă cinstită”?
p 14 986 t blocat in propriul film jpg
Blocat în propriul film
Ajung acasă și deschid calculatorul, scriind Andrei Cătălin Băleanu.
Rue Campo Formio   Paris XIII (FR75)   2021 06 29   1 jpg
Oameni ca mine
Mai toate amintirile se mătuiesc fără să se șteargă, chiar dacă știu că odată au fost bune.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîne iubirea
„Koi no yokan” este un termen folosit pentru a desemna un fel de „premoniție a iubirii”.
985 t 10 Ilustratie de Jules Perahim jpg
„Și nu mă înșel în privința asta”
Un obiect manufacturat rătăcit în montura metalică a unei cărți

Adevarul.ro

image
Singura fabrică românească de ciocolată și-a cerut insolvența
În perioada de glorie, fabrica producea 2.000 de tone de ciocolată pe an. Unul dintre sortimente a fost premiat cu medalia „Marca de Aur“.
image
Fanii lui David Attenborough, dezgustați de scenele din cel mai recent documentar: „Nu voiam să văd asta”
Ultimul episod al documentarului TV Wild Isles, al cercetătorului David Attenborough, a trezit repulsie în unii telespectatori.
image
De ce sunt finlandezii cei mai fericiți oameni din lume
Românii sunt mai fericiți față de anul trecut, potrivit World Happiness Report, care arată că ţara noastră a urcat 4 locuri în acest top. Cea mai fericită ţară, din cele 137 câte au fost incluse în clasament, rămâne Finlanda.

HIstoria.ro

image
Mândria națională – arma Ucrainei în război
Războiul declanșat de Vladimir Putin a arătat și o componentă importantă a relațiilor internaționale în secolul al XXI-lea, una a cărei vizibilitate a fost, până acum, scăzută, deoarece nimeni nu se mai aștepta la existența vreunui conflict armat pe teritoriul european.
image
Elena Ceaușescu a dat ordin să se dărâme cârciuma în care mergea socrul ei
Femeie cu suflet mic și foarte răutăcioasă, Elenei Ceaușescu îi plăcea să pună limite. Cumnații și nora nu o puteau vizita decât invitați. Nu l-a iertat nici pe Andruță – tată lui Nicolae Ceaușescu – care mai vorbea cu oamenii, la un țoi, despre problemele cotidiene. Sunt întâmplări relatate de Mirela Petcu și Camil Roguski, în cartea „Ceaușescu: adevăruri din umbră”.
image
Întâlnirea dintre Carol al României și Elena a Greciei şi Danemarcei
După despărţirea de Ioana Zizi Lambrino, principele moştenitor Carol e trimis într-o călătorie în jurul lumii, însoţit de colonelul Nicolae Condeescu.